Mioriţa

Senzaţional! Cercetătorii etnografi au descoperit versiunea originală a Mioriţei pe un set de tăbliţe de piatră excavate întâmplător cu ocazia demarării construcţiei autostrăzii Bucureşti-Braşov. Acum în exclusivitate pentru cititorii Strange and Beautiful World textul original.

Ciobanul stătea liniştit în iarba. Îşi potrivise o căpiţă sub cap şi se uita la norul alburiu şi pufos care-i trecea pe deasupra capului. Oiţele păşteau senine în jurul lui iar câinele alerga mulţumit după o muscă enervantă. Uşor plictisit ciobanul îşi scoase săculeţul cu frunze uscate şi din buzunarul chimirului şi îşi rulă o ţigară. Îşi trecu limba pe margine ca să o lipească bine şi o aprinse cu amnarul. Trase adânc în piept fumul parfumat şi suflă câteva cerculeţe care se pierdură discret în aerul tare de munte.

Picture found on Schitzuici blog

După al treilea fum, norişorul alburiu începu să bată într-un liliachiu deschis cu puţin portocaliu pe margini şi nişte nuanţe roşii şi verde praz pe ici pe colo. Se simţea din ce în ce mai vesel aşa că mai rulă una. Şi atunci se întamplă. Oiţa bârsană se apropie lasciv de el unduindu-se oarecum pervers şi începu să vorbească.

- Bă ciobane, eşti ca pasta. Am impresia că fraierii ăia doi cu care ai băut ieri pălinca aia de prune vor să-ţi facă felul.

Puţin uimit şi pierdut în contemplarea norişorului (care acum se colorase într-un fucsia foarte trendy) ciobanul îi răspunse filozofic:

- Taci fă.

Bârsana însă era obişnuită cu astfel de amabilităţi şi continuă netulburată.

- Băăăăăăăăăăăă oier cu mintea varză ce eşti! I-am auzit aseră cum îşi făceau planuri să-ţi tragă o ghioagă-n cap şi să-ţi vândă oile.

- Te-a lovit paranoia, răspunse ciobanul vrăjit de culoarea aurie a norişorului care dădea foarte bine pe cerul rozaliu. Aaaaaaaaall youuuuu neeeeeeeed is love, pam para pam pam... Ce zici fă de fătuca aia pe care am văzut-o ieri la izvor? S-o iau de nevastă?

- Ţi-e mintea numai la ştoarfe. Pădurea arde şi ciobanul visează.

- Am putea şă facem o nuntă chiar aici, în pădure... sub stele.

- Vezi tu stele dacă vin ăia doi...

- Pesimist-o, răspunse ciobanul după care scoase "Also spracht Zarathustra" de sub căpiţă şi începu să citească.

IKEA

E oficial. Bucureşti-ul e stăpânit de isteria IKEA - Liviu Mihaiu dixit azi dimineaţă la Radio Guerilla. Adevarul e că magazinul ăsta cred că va reedita succesul Carrefour care a creat cam aceeaşi isterie la deschidere. Când s-a deschis Carrefour Orhideea de exemplu vedeai pe toate coclaurile bucureşteni disperaţi care cărau uscătoare pliabile de haine (cred că a fost hit-ul nr.1 al magazinului).

Acum poţi vedea peste tot (cam de la aeroportul Băneasa până la magazin) oameni cu plase sau cutii IKEA. În prima zi (miercuri) se pare că au avut peste 6000 de vizitatori şi au vândut peste 29000 de articole, iar în weekend a fost omor de-a dreptul. Se pare că are un asemenea succes încât unele persoane se simt obligate să-şi sublinieze lipsa de interes pentru magazinul în cauză doar pentru a se delimita de mainstream.

No apăi nici eu n-am scăpat de isteria în cauză. Şi sincer nu-mi pare rău deloc. Magazinul e super bine organizat: construit pe 2 nivele, cel de sus cu un fel de labirint prin care treci fluent, ghidat de săgeţi de orientare, unde poţi să vezi o expoziţie de mobilier şi diverse aranjamente pregătite pe tipuri de camere şi tipuri de apartamente iar cel de jos cu un fel de depozit tip Metro în care te duci singur şi îţi pui liniştit în coş produsele dorite.

Cum spuneam totul e foarte bine organizat, fiecare produs din expoziţie are etichete pe care ţi se explică ce poţi să faci cu produsul respectiv şi pe unde îl găseşti în depozitul de jos. Culoarele sunt largi astfel încât poţi să treci relativ uşor chiar şi când sunt foarte multe persoane în magazin.

Un mare plus aş da restaurantului tip cantină de la etaj unde poţi mânca civilizat la preţuri de bun simţ feluri de mâncare specific suedeze. Exemplu: o porţie de somon cu catofi natur, legume şi sos te costa 8 RON. Asta în condiţiile în care un sandwich la Snack Attack costă 7 RON iar o shaorma la Spring Time e 6 RON. Mai mult decât decent. O altă surpriză plăcută: când ne îndreptam cu coşul spre casă un angajat ne-a servit cu flacone de apă plată FOR FREE. Doar aşa... să te simţi bine înainte să plăteşti marfa. Un gest civilizat şi frumos neobişnuit pentru miticismul bucureştean. Şi asta evident pe lângă baloane, steguleţe, bombonele, creioane şi alte chestii pe care ţi le împărţeau prin tot magazinul. Frumos.

Plăteşti frumos marfa şi treci de case şi poate ţi-o fi foame după atâta plimbat prin magazin (vreo oră-două lejer). Nici o problemă. La ieşire poţi să-ţi cumperi un hot-dog cu 1 RON (în aceeaşi zi am mâncat încă un hot-dog identic la Baby Expo în Sala Polivalentă cu 3.5 RON !!!!) şi un pahar pentru suc cu 2.5 RON. Paharul ţi-l umpli singur de la dozator. De câte ori vrei. NO KIDDING. Civilizat nu?

Tot pe la ieşire poţi să-ţi cumperi şi pentru acasă câteva chestii de mâncat specific suedeze tot la preţuri OK. Nu m-am putut opri să nu cumpăr un pachet de chipsuri, o borcan de hering în sos de muştar şi un salam din carne afumată de ren, toată povestea 10 RON.

Trucuri de marketing? Evident. Marketing pur: află ce are nevoie consumatorul şi ajută-l să fie cât mai mulţumit de tine ca să mai revină şi să cheltuie cât mai mulţi bani. Nu cum se proceda la noi: fraiereşte consumatorul să vină la tine şi ia pielea de pe el.

Economie de costuri? Evident. Dar făcute cu cap. Uite că poţi face economie de costuri şi oferind servicii conexe de acest gen foarte ieftin şi făcând o adevărată filozofie de brand din asta. Cum economiseşti costurile? Vinzi semifabricate nu produse finite pentru că dai mobila dezansamblată. Pe de o parte nu plăteşti ansamblarea în fabrică, pe de altă parte o transporţi şi o depozitezi mai uşor şi mai ieftin.

Interviu de angajare la IKEA. "Luaţi un scaun şi faceţi-vă comod!"

Recunosc că am petrecut aseară cca. o oră montând un cufăr (dintr-un teanc de scânduri şi o mână de şuruburi şi şurubele) dar cel puţin am ajuns să-mi cunosc cât se poate de intim mobilierul. Până la ultimul şurub.

Partea bună? Până la urmă sistemul ăsta suedez mi se pare foarte educativ. Poate am fost noi prea obişnuiţi să primim lucrurile de-a gata şi în felul acesta tot poporul poate să înveţe că dacă vrei ceva mai ieftin trebuie să pui şi tu umărul, să strângi şi tu un şurub. Dacă nu, poţi în continuare merge la Mobexpert să-ţi cumperi o băncuţă din trei scânduri de pal gata ansamblate la 330 RON (cufărul pomenit mai sus mult mai funcţional şi din lemn masiv combinat cu placaj, neansamblat e drept, a costat 290 RON).

Jazz

Unul dintre locurile mele preferate din Bucureşti e Librăria Cărtureşti de pe Arthur Verona. Cine o cunoaşte îşi poate da seama de ce. E o altă lume. Şi-ar găsi locul fără nici un fel de problemă prin Beaubourg sau Marais în inima Parisului. E o plăcere până şi să te plimbi doar prin încăperile super vintage re-create din imaginaţia şi memoria domnului Şerban Sturdza.

Un loc magic unde te aşteaptă surprize la tot pasul: aici o secţiune de romane frumos organizate tematic şi pe edituri, acolo un colţ cu literatură pentru copiii şi muzică bună, ceaiuri şi cafele, filme cool (cam scumpe e drept)... dichis ce mai.

No bine. Şi ca să trec la subiectul propriuzis al post-ului: muzica jazz. Nu ştiu cum se face dar cultura mea muzicală are lacune serioase în domeniul jazzului. Adevărul e ca n-am prea avut ocazia să ascult prea mult jazz la viaţa mea (exceptie făcând o frumoasă perioadă cand am avut acces la un Jazz Radio). Ei bine se pare că am ajuns la vârsta la care mi-am pus problema să acopăr într-o oarecare măsura aceasta arie culturala şi uite ca Libraria Cartureşti a venit la fix cu o oferta bestială pentru ignoranţi ca mine: CD-uri cu clasici ai jazz-ului la fabulosul preţ de 3 lei noi.

Evident am fost profund impresionat de ofertă şi mi-am îmbogaţit instant muzicoteca cu nişte CD-uri semnate Dizzy Gilespie, Art Tatum, Ella Fitzgerald, Charlie Parker, Django Reinhart şi încă câţiva al caror nume nu l-am reţinut care s-au aşezat frumos în completarea deja existentelor CD-uri cu Mircea Tiberian, Saint Germain, Cowboy Beebop, Diana Krall şi Carla Bruni.

Căutaţi-le până mai sunt.

Enki Bilal

Recunosc. Sunt fan BD. De fapt îmi amintesc că deja în clasele primare îmi plăceau la nebunie benzile desenate. Prin clasa a II-a cred, am schimbat chiar o lentila măritoare (şi ştiţi ce cool poate fi o lentilă măritoare la acea vârstă) pentru vreo 3 reviste Pif, cam zdrenţuite e drept, dar ce conta? Nu am regretat schimbul :)

De altfel oferta de benzi desenate pe la noi era destul de limitată în acele dragi şi fericite vremuri de restrişte.

Pe lângă ocazionalele reviste Pif şi uneori Rahan (care mi-au deschis de voie, de nevoie apetitul pentru limba franceză) îmi amintesc că eram mare consumator de "Luceafărul copiilor" (mă întreb ce s-a ales cu revista respectivă şi cu desenatorii români de benzi desenate) care avea câteva seriale destul de mişto printre care opusul în versuri de pe coperta IV: Zburlici şi puiul cel de cuc (cam hăbăuc şi cam năuc)...

Ei bine venind din acest mediu sărăcăcios în această formă de artă vizuală am rămas nespus de uimit să constat multitudinea de BD-uri de toate formele şi tipurile din Franţa. Şi ceea ce mi s-a părut şi mai cool e faptul că în Franţa (ca şi în sora Belgie) benzile desenate nu sunt făcute doar pentru copii ci şi pentru adulţi. Ei ei nu vă gândiţi imediat la prostii că nu mă refeream la benzile desenate XXX (deşi există din abundenţă şi aşa ceva) ci pur şi simplu la teme de adulţi: de la trillere poliţiste puse în imagini la science fiction sau satire politice înfierând mondializarea, xenofobia sau practicile religioase extreme găseşti orice îţi doreşti.


Nici formele nu sunt unitare. Este vorba despre o artă în toată puterea cuvântului, undeva la limita între literatura, poezie, grafică, pictură, cinematograf şi animaţie. Fiecare autor sau grup de autori - de multe ori se formează echipe: scenarist, desenator grafician, colorist - poate alege să pună accent mai mare sau mai mic pe poveste, pe imagine sau pe combinaţii în diverse procente din acestea.

Şi ca să vă prezint şi un artist din domeniu aş zice că nu e alegere mai bună decât Enki Bilal. Născut Enes Bilalović (aţi ghicit e un mix de origine Iugoslavă) a trăit de la 9 ani la Paris şi acum are 55 de ani. Deşi a avut tot felul de încercări în domenii ca filmul sau animaţia 3D adevărata lui artă e în albumele clasice de benzi desenate 2D.

Specialitatea lui sunt poveştile tip science fiction oarecum depresive cu eroi maculini între macho brut şi metrosexual şi femei superbe cu piele albă, ochi mari şi deseori... sânge şi păr albastru (la propriu).

Dacă poveştile sunt deseori haotice, incoerente, cu ideile care se pierd undeva pe parcurs, imaginile sunt desenate de-a dreptul halucinant. Bilal este departe de a fi un grafician exact.

La el nu o să vedeţi o linie clară care să încadreze un personaj sau o clădire. La el liniile sunt groase şi deseori se multiplică parcă la infinit pentru a-şi căuta calea corectă rezultând o imagine imprecisă, neclară dar sublimă ca şi personajele lui, în ton perfect cu atmosfera inimitabilă a lucrărilor lui.

Vă recomand cu drag mai ales lucrările lui de prin anii '80 (lectură obligatorie e Trilogia Nicopol - La Foire aux immortels - 1980, La Femme piège - 1986, Froid-Équateur - 1992) dar şi lucrările mai noi din fosta trilogie, actualmente tetralogie în devenire dedicată personajului Nick Hatzfeld (Le Sommeil du monstre - 1998, 32 Décembre - 2003, Rendez-vous à Paris - 2006, Quatre - finalul poveştii aşteptat în 2007).

Cu cât avansaţi spre prezent veţi observa că lucrările lui devin tot mai minimaliste, povestea se pierde tot mai mult devenind până la urmă doar un pretext pentru desenele deosebit de frumoase din ultimele albume apărute. Până la urmă e o formă de artă vizuală.

Lăsaţi-vă fermecaţi.

Trilogia răzbunării

Prima dată am auzit de Park Chan-wook din Re:Publik. Era prezentat într-un de la A la Z şi recunosc că m-a tentat încă de atunci să-i caut filmele dar nu stiam de unde sa încep... Finally am dat peste Old Boy (partea a doua a trilogiei) şi mult mai tarziu de cele două "simpatii" care îl înconjoară, ca o scoică protectoare perla ei: Sympathy for Mr. Vengeance (primul film al trilogiei) şi Sympathy for Lady Vengeance (al treilea film).

Deşi foarte diferite, cele 3 filme conţin câteva teme comune. Pe lângă evidenta răzbunare, toate cele 3 filme sunt construite în jurul unei răpiri sau a mai multora, în toate răzbunarea este legată de copii (de regulă cauze declanşatoare dar uneori instrumente ale răzbunării) şi în toate, personajele îmbină traume fizice cu traume psihice şi sunt extrem de ambigue din punct de vedere moral. Practic nici unul dintre personajele cheie nu e este cu totul negativ sau cu totul pozitiv acestea împletind uneori grotesc bunătatea naivă cu violenţa extremă. Dar hai să le luăm la rând (deşi, cum vă spuneam, eu le-am văzut într-o maximă dezordine: întâi nr.2, apoi nr.3 şi în final nr.1).

Trilogia răzbunării debutează cu Sympathy for Mr. Vengeance (2002), despre care aş spune ca e unul dintre cele mai bune din serie daca nu ar fi toate deosebit de bune. Sincer să fiu începutul filmului m-a dus cu gândul la Dancer în the Dark. Ryu, personajul principal este surdo-mut şi trăieşte într-o lume a lui şi a tăcerii similară lumii întunericului lui Selma. Tot ca şi Selma are veleităţi artistice dar e obligat de starea lui să lucreze într-o uzină. Ambii strâng bani pentru operaţia unei persoane dragi şi este prezentă până şi muzica industrială sacadată a uzinei, atât de importantă în Dancer in the Dark, aici inaccesibilă lui Ryu. Şi am putea merge mai departe... ambii sunt înşelaţi de oameni fără scrupule, etc.

Dar Park Chan-wook nu e Lars von Trier. Ryu cel cu părul verde e departe de Selma cea cuminte şi lucrurile o iau razna. Împreună cu prietena lui militantă de extremă stângă ("Moarte capitaliştilor", "Jos imperialismul american"...) se hotăreşte, destul de greu e drept, să răpească fetiţa unui manager de intreprindere pentru a plăti din răscumpărare operaţia de rinichi a surorii sale. Deşi totul pare în regulă la început, la un moment dat totul este dat peste cap şi începe o cursă de neoprit, răzbunarea şi violenţa născând mai multă răzbunare şi mai multă violenţă până la tragicul final hamletian.

Al doilea film, Old Boy (câştigătorul marelui premiu la Festivalul de Film de la Cannes în 2004) continuă linia deschisă de Mr. Vengeance şi ni-l prezintă pe personajul principal Oh Dae-su (un Choi Min-sik fantastic în acest rol) ţinând un om atârnat de propria cravată pe acoperişul unui bloc şi obligându-l să-i asculte povestea. O poveste bizară din nou. Un om (Oh Dae-su) este răpit imediat ce fusese eliberat pe cauţiune din arestul poliţiei după o beţie cruntă chiar înainte de a pleca spre casă de ziua fetiţei lui. Timp de 15 ani este ţinut prizonier într-o cameră având ca singur contact cu lumea exterioară televizorul. Află de la ştiri că soţia lui a fost răpită apoi ucisă şi că el este suspectul principal. Recluziunea se termină la fel de brusc cum începuse. Oh Dae-su se trezeşte pe un acoperiş cu haine impecabile şi un telefon mobil. Un acoperiş de pe care un om vrea să-şi curme viaţa... Dar filmul e abia la început pentru că Oh Dae-su ar vrea să afle de ce i s-au întâmplat tocmai lui toate acestea.

Al treilea film, Sympathy for Lady Vengeance (2005), are o uşoară alură de Kill Bill. Eroina (Lee Geum-ja - jucată excepţional de Lee Young Ae) revenită după mulţi ani cu mintea la răzbunare aminteşte mult de mireasa însângerată a lui Tarantino deşi aici sângele curge într-adevăr în valuri... Până şi modul în care sunt prezentate fostele colege de celulă ale lui Lee Geum-ja aminteşte de prezentările tarantiniene. Răzbunarea finală pe Bill-ul (Mr. Baek - din nou Choi Min-sik) lui Park Chan-wook este de data aceasta una concluzivă, colectivă, finală, o execuţie precisă şi parcă fără emoţii. Traumele sunt vechi dar păcătosul nu poate pleca nepedepsit. Finalul aduce în sfârşit liniştea odată cu căderea zăpezii care purifică sau măcar acoperă mizeriile şi durerile vieţii cu o plapumă moale şi pufoasă de uitare. Cum spunea la un moment dat Lee Geum-ja: "Everything should be beautiful".

Trei filme frumoase, violente, pe alocuri poetice, dureroase şi triste. Vi le recomand călduros.