Lunar Park

De Bret Easton Ellis am citit mai demult doar "American Psycho" într-o ediţie în engleză. E o carte care îmi trezeşte amintiri fiindcă am cumpărat-o la Paris de la Shakespeare&Co de lângă Notre Dame. Văzusem eu că proprietarul librăriei, un anume George de vreo 80 şi ceva de ani pune o ştampilă pe fiecare carte cumpărată la el, ca un brand propriu, o valoare adăugată, şi mi-am propus să-mi iau şi eu ceva deşi eram aproape lefter. După o lungă deliberare am ales "American Psycho".

N-aş putea spune exact de ce. Cred că auzisem ceva de controversele ridicate de carte, de violenţa extremă şi de faptul că totuşi era aclamată de critici ca o analiză acidă a Americii anilor '80. În prima fază, după ce am citit câteva capitole, m-a lovit o disonanţă cognitivă de am întrerupt şi reluat lectura în mod repetat timp de câteva luni. Deşi minimalizasem initial posibilele efecte negative cu curajul şi curiozitatea necunoscătorului, pur şi simplu îmi provoca repulsie.

Era prea violentă. Prea agresivă. Prea corozivă şi înspăimântătoare. Până la urmă i-am dat de capăt în urma unui chin lung.

Acum câteva luni am primit cadou de ziua mea "Lunar Park", tot de Bret Easton Ellis apărută la Polirom. Am privit-o oarecum cu suspiciune după experienţa anterioară cu autorul în cauză dar mi-am luat inima în dinţi acum vreo săptămână şi ceva şi m-am pus pe citit.

Trebuie să recunosc că e o carte super mişto, foarte bine scrisă şi care te ţine cu sufletul la gură până la ultima pagină. Este în acelaşi timp un experiment deosebit de interesant. Începe ca o autobiografie autentică (?), autorul povestind contextul (real?) în care şi-a scris cărţile, asezonat cu elemente (reale?) din viaţa lui din acea perioadă (succesul venit poate prea devreme, banii, adulaţia criticii, a cititorilor, banii, excesul de droguri, maşinile, costumele Armani, banii) după care, neobservat, gradual, începe să introducă elemente fictive (?): depresia nervoasă, retragerea la ţară împreună cu actriţă cu care avea un băiat, căsătoria, viaţa din suburbia luxoasă şi coşmarul.

Coşmarul, pentru că idila virează dramatic spre un roman horror: păpuşa care pare vie, eviscerează veveriţe şi zgârie uşile, criminalul ieşit din carte, mobila care se rearanjează singură, mailurile misterioase, covorul care îşi schimbă culoarea, casa care se transformă, totul pe fondul excesului de alcool, medicamente şi droguri, ceea ce face să reconsideri permanent realitatea ca o posibilă halucinaţie continuă. Lovecraft meets Boris Vian meets Frederic Beigbeder.

În mod cert romanul are mai multe chei de citire. Probabil o cheie posibilă ar fi: o dramă a autorului bântuit de propria operă, de presiunea aşteptărilor imense create de succesele timpurii, de nevoia de a se autodepăşi mereu. Dar cum să te depăşeşti când te-ai lansat fulminant tocmai călcând în picioare limitele? Criza succesului împinge autorul/personajul Bret Easton Ellis spre excese de toate felurile şi îl face incapabil de a avea o relaţie sinceră cu oamenii din jurul său.

Stau martori imposibilitatea relaţiei cu soţia, distanţa permanetă de fiul său, resentimentele pentru un tată alcoolic şi distant pe care ajunge să-l imite involuntar. O poveste tristă şi fascinantă, la fel ca istoria băieţilor care dispar din viaţa familiilor lor răpiţi/fugiţi într-un neverneverland pe invers, o lume a adulţilor-prea-devreme-mereu-copii.

Şi regretele. Regretele şi teama tardivă de a fi lansat în lume monştri, fiinţe fictive capabile să se materializeze în mintea cititorilor şi să provoace rău. O întrebare dificilă: este autorul responsabil de posibilele efecte negative ale creaţiei sale? Reuşeşte Bret Easton Ellis să se împace cu memoria tatălui său şi cu realitatea fiului său? Este posibil să des-scrii ceva ce a fost scris fără să dai timpul înapoi? Citiţi ca să aflaţi.

Este o carte care vă loveşte în plex, vă lasă fără aer şi vă pune pe gânduri în acelaşi timp.