Jazz

Unul dintre locurile mele preferate din Bucureşti e Librăria Cărtureşti de pe Arthur Verona. Cine o cunoaşte îşi poate da seama de ce. E o altă lume. Şi-ar găsi locul fără nici un fel de problemă prin Beaubourg sau Marais în inima Parisului. E o plăcere până şi să te plimbi doar prin încăperile super vintage re-create din imaginaţia şi memoria domnului Şerban Sturdza.

Un loc magic unde te aşteaptă surprize la tot pasul: aici o secţiune de romane frumos organizate tematic şi pe edituri, acolo un colţ cu literatură pentru copiii şi muzică bună, ceaiuri şi cafele, filme cool (cam scumpe e drept)... dichis ce mai.

No bine. Şi ca să trec la subiectul propriuzis al post-ului: muzica jazz. Nu ştiu cum se face dar cultura mea muzicală are lacune serioase în domeniul jazzului. Adevărul e ca n-am prea avut ocazia să ascult prea mult jazz la viaţa mea (exceptie făcând o frumoasă perioadă cand am avut acces la un Jazz Radio). Ei bine se pare că am ajuns la vârsta la care mi-am pus problema să acopăr într-o oarecare măsura aceasta arie culturala şi uite ca Libraria Cartureşti a venit la fix cu o oferta bestială pentru ignoranţi ca mine: CD-uri cu clasici ai jazz-ului la fabulosul preţ de 3 lei noi.

Evident am fost profund impresionat de ofertă şi mi-am îmbogaţit instant muzicoteca cu nişte CD-uri semnate Dizzy Gilespie, Art Tatum, Ella Fitzgerald, Charlie Parker, Django Reinhart şi încă câţiva al caror nume nu l-am reţinut care s-au aşezat frumos în completarea deja existentelor CD-uri cu Mircea Tiberian, Saint Germain, Cowboy Beebop, Diana Krall şi Carla Bruni.

Căutaţi-le până mai sunt.

Enki Bilal

Recunosc. Sunt fan BD. De fapt îmi amintesc că deja în clasele primare îmi plăceau la nebunie benzile desenate. Prin clasa a II-a cred, am schimbat chiar o lentila măritoare (şi ştiţi ce cool poate fi o lentilă măritoare la acea vârstă) pentru vreo 3 reviste Pif, cam zdrenţuite e drept, dar ce conta? Nu am regretat schimbul :)

De altfel oferta de benzi desenate pe la noi era destul de limitată în acele dragi şi fericite vremuri de restrişte.

Pe lângă ocazionalele reviste Pif şi uneori Rahan (care mi-au deschis de voie, de nevoie apetitul pentru limba franceză) îmi amintesc că eram mare consumator de "Luceafărul copiilor" (mă întreb ce s-a ales cu revista respectivă şi cu desenatorii români de benzi desenate) care avea câteva seriale destul de mişto printre care opusul în versuri de pe coperta IV: Zburlici şi puiul cel de cuc (cam hăbăuc şi cam năuc)...

Ei bine venind din acest mediu sărăcăcios în această formă de artă vizuală am rămas nespus de uimit să constat multitudinea de BD-uri de toate formele şi tipurile din Franţa. Şi ceea ce mi s-a părut şi mai cool e faptul că în Franţa (ca şi în sora Belgie) benzile desenate nu sunt făcute doar pentru copii ci şi pentru adulţi. Ei ei nu vă gândiţi imediat la prostii că nu mă refeream la benzile desenate XXX (deşi există din abundenţă şi aşa ceva) ci pur şi simplu la teme de adulţi: de la trillere poliţiste puse în imagini la science fiction sau satire politice înfierând mondializarea, xenofobia sau practicile religioase extreme găseşti orice îţi doreşti.


Nici formele nu sunt unitare. Este vorba despre o artă în toată puterea cuvântului, undeva la limita între literatura, poezie, grafică, pictură, cinematograf şi animaţie. Fiecare autor sau grup de autori - de multe ori se formează echipe: scenarist, desenator grafician, colorist - poate alege să pună accent mai mare sau mai mic pe poveste, pe imagine sau pe combinaţii în diverse procente din acestea.

Şi ca să vă prezint şi un artist din domeniu aş zice că nu e alegere mai bună decât Enki Bilal. Născut Enes Bilalović (aţi ghicit e un mix de origine Iugoslavă) a trăit de la 9 ani la Paris şi acum are 55 de ani. Deşi a avut tot felul de încercări în domenii ca filmul sau animaţia 3D adevărata lui artă e în albumele clasice de benzi desenate 2D.

Specialitatea lui sunt poveştile tip science fiction oarecum depresive cu eroi maculini între macho brut şi metrosexual şi femei superbe cu piele albă, ochi mari şi deseori... sânge şi păr albastru (la propriu).

Dacă poveştile sunt deseori haotice, incoerente, cu ideile care se pierd undeva pe parcurs, imaginile sunt desenate de-a dreptul halucinant. Bilal este departe de a fi un grafician exact.

La el nu o să vedeţi o linie clară care să încadreze un personaj sau o clădire. La el liniile sunt groase şi deseori se multiplică parcă la infinit pentru a-şi căuta calea corectă rezultând o imagine imprecisă, neclară dar sublimă ca şi personajele lui, în ton perfect cu atmosfera inimitabilă a lucrărilor lui.

Vă recomand cu drag mai ales lucrările lui de prin anii '80 (lectură obligatorie e Trilogia Nicopol - La Foire aux immortels - 1980, La Femme piège - 1986, Froid-Équateur - 1992) dar şi lucrările mai noi din fosta trilogie, actualmente tetralogie în devenire dedicată personajului Nick Hatzfeld (Le Sommeil du monstre - 1998, 32 Décembre - 2003, Rendez-vous à Paris - 2006, Quatre - finalul poveştii aşteptat în 2007).

Cu cât avansaţi spre prezent veţi observa că lucrările lui devin tot mai minimaliste, povestea se pierde tot mai mult devenind până la urmă doar un pretext pentru desenele deosebit de frumoase din ultimele albume apărute. Până la urmă e o formă de artă vizuală.

Lăsaţi-vă fermecaţi.

Trilogia răzbunării

Prima dată am auzit de Park Chan-wook din Re:Publik. Era prezentat într-un de la A la Z şi recunosc că m-a tentat încă de atunci să-i caut filmele dar nu stiam de unde sa încep... Finally am dat peste Old Boy (partea a doua a trilogiei) şi mult mai tarziu de cele două "simpatii" care îl înconjoară, ca o scoică protectoare perla ei: Sympathy for Mr. Vengeance (primul film al trilogiei) şi Sympathy for Lady Vengeance (al treilea film).

Deşi foarte diferite, cele 3 filme conţin câteva teme comune. Pe lângă evidenta răzbunare, toate cele 3 filme sunt construite în jurul unei răpiri sau a mai multora, în toate răzbunarea este legată de copii (de regulă cauze declanşatoare dar uneori instrumente ale răzbunării) şi în toate, personajele îmbină traume fizice cu traume psihice şi sunt extrem de ambigue din punct de vedere moral. Practic nici unul dintre personajele cheie nu e este cu totul negativ sau cu totul pozitiv acestea împletind uneori grotesc bunătatea naivă cu violenţa extremă. Dar hai să le luăm la rând (deşi, cum vă spuneam, eu le-am văzut într-o maximă dezordine: întâi nr.2, apoi nr.3 şi în final nr.1).

Trilogia răzbunării debutează cu Sympathy for Mr. Vengeance (2002), despre care aş spune ca e unul dintre cele mai bune din serie daca nu ar fi toate deosebit de bune. Sincer să fiu începutul filmului m-a dus cu gândul la Dancer în the Dark. Ryu, personajul principal este surdo-mut şi trăieşte într-o lume a lui şi a tăcerii similară lumii întunericului lui Selma. Tot ca şi Selma are veleităţi artistice dar e obligat de starea lui să lucreze într-o uzină. Ambii strâng bani pentru operaţia unei persoane dragi şi este prezentă până şi muzica industrială sacadată a uzinei, atât de importantă în Dancer in the Dark, aici inaccesibilă lui Ryu. Şi am putea merge mai departe... ambii sunt înşelaţi de oameni fără scrupule, etc.

Dar Park Chan-wook nu e Lars von Trier. Ryu cel cu părul verde e departe de Selma cea cuminte şi lucrurile o iau razna. Împreună cu prietena lui militantă de extremă stângă ("Moarte capitaliştilor", "Jos imperialismul american"...) se hotăreşte, destul de greu e drept, să răpească fetiţa unui manager de intreprindere pentru a plăti din răscumpărare operaţia de rinichi a surorii sale. Deşi totul pare în regulă la început, la un moment dat totul este dat peste cap şi începe o cursă de neoprit, răzbunarea şi violenţa născând mai multă răzbunare şi mai multă violenţă până la tragicul final hamletian.

Al doilea film, Old Boy (câştigătorul marelui premiu la Festivalul de Film de la Cannes în 2004) continuă linia deschisă de Mr. Vengeance şi ni-l prezintă pe personajul principal Oh Dae-su (un Choi Min-sik fantastic în acest rol) ţinând un om atârnat de propria cravată pe acoperişul unui bloc şi obligându-l să-i asculte povestea. O poveste bizară din nou. Un om (Oh Dae-su) este răpit imediat ce fusese eliberat pe cauţiune din arestul poliţiei după o beţie cruntă chiar înainte de a pleca spre casă de ziua fetiţei lui. Timp de 15 ani este ţinut prizonier într-o cameră având ca singur contact cu lumea exterioară televizorul. Află de la ştiri că soţia lui a fost răpită apoi ucisă şi că el este suspectul principal. Recluziunea se termină la fel de brusc cum începuse. Oh Dae-su se trezeşte pe un acoperiş cu haine impecabile şi un telefon mobil. Un acoperiş de pe care un om vrea să-şi curme viaţa... Dar filmul e abia la început pentru că Oh Dae-su ar vrea să afle de ce i s-au întâmplat tocmai lui toate acestea.

Al treilea film, Sympathy for Lady Vengeance (2005), are o uşoară alură de Kill Bill. Eroina (Lee Geum-ja - jucată excepţional de Lee Young Ae) revenită după mulţi ani cu mintea la răzbunare aminteşte mult de mireasa însângerată a lui Tarantino deşi aici sângele curge într-adevăr în valuri... Până şi modul în care sunt prezentate fostele colege de celulă ale lui Lee Geum-ja aminteşte de prezentările tarantiniene. Răzbunarea finală pe Bill-ul (Mr. Baek - din nou Choi Min-sik) lui Park Chan-wook este de data aceasta una concluzivă, colectivă, finală, o execuţie precisă şi parcă fără emoţii. Traumele sunt vechi dar păcătosul nu poate pleca nepedepsit. Finalul aduce în sfârşit liniştea odată cu căderea zăpezii care purifică sau măcar acoperă mizeriile şi durerile vieţii cu o plapumă moale şi pufoasă de uitare. Cum spunea la un moment dat Lee Geum-ja: "Everything should be beautiful".

Trei filme frumoase, violente, pe alocuri poetice, dureroase şi triste. Vi le recomand călduros.

Oare?

What happened now was that one white-coated veck strapped my gulliver to a like head-rest, singing to himself all the time some vonny cally pop-song. 'What's this for?' I said. And this veck replied, interrupting his like song an instant, that it was to keep my gulliver still and make me look at the screen. 'But', I said,'I want to look at the screen. I've been brought here to viddy films and viddy films I shall.' And then the other white-coat veck (there were three altogether, one of them a devotchka who was like sitting at the bank of meters and twiddling with knobs) had a bit of a smeck at that. He said:

'You never know. Oh, you never know. Trust us, friend. It's better this way'

Premiile Oscar 2007

Azi noapte TVR1 a transmis în direct decernarea premiilor Oscar. Din păcate (din punctul meu de vedere) au ales varianta traducerii în direct a evenimentului în locul transmisiunii fără traducere.

Din păcate, deoarece este imposibil să traduci coerent în direct şi comentariile în româna de multe ori făceau aproape imposibil de înţeles ce spuneau cei care erau pe scena. PRO7 şi-a facut deja un obicei de a transmite show-ul netradus şi e clar cea mai bună variantă. Oricum, exceptând comentariul de mai sus iniţiativa este mai mult decât lăudabila şi confirmă creşterea calitativă permanentă a TVR-ului de când e condus de Tudor Giurgiu.

Cum probabil toată lumea interesată ştie deja câştigătorii ce pot să fac e să scriu părerile mele subiective referitoare la ediţia din anul acesta (a 79-a).

Ca un prim comentariu: mă aşteptam să ia şi Babel ceva că a fost destul de bun (pe lângă Oscar-ul pentru muzică mă gândeam că o să ia şi cel mai bun film). Oricum The Departed a meritat că a fost misto de tot. Am vazut şi varianta lui Scorsese şi orginalul hongkongez ("Infernal Affairs" de Andy Lau). A lui Scorsese era clar mai american dar în sensul bun (bine făcut). A luat cele mai importante 4 premii: film, regie, montaj şi scenariu adaptat.

La actori i-am nimerit pe bărbaţi: Forest Whitaker era de aşteptat să ia premiul pentru actor in rol principal că a primit şi Globul de Aur si BAFTA. Personal îmi place ca actor înca din Ghost Dog - Calea Samuraiului (de Jim Jarmusch).

La secundar mă aşteptam să ia Alan Arkin din Little Miss Sunshine - filmul a fost SUPER TARE. Cu o familie de ciudaţi din Abuquerque care duc micuţa de 10 ani la un concurs de frumuseţe în California cu o dubiţă VW rablagită. Fratele mai mare care nu vorbeşte deloc, bunicul care injură, se droghează şi se uită la reviste porno, unchiul homosexual care tocmai a încercat să se sinucidă, tatăl care predă cursuri de cum să reuşeşti în viaţă (în 9 paşi) şi care e un total loser, mama care încearcă să echilibreze totul... şi fetiţa grasuţă care vrea sa fie miss. Super super fain. A luat şi cel mai bun scenariu original pe merit (şi Cesar-ul pentru cel mai bun film strain şi ceva premii la BAFTA - premiile Academiei Britanice de Film).

La femei n-am nimerit: la rol principal eu votam pentru Penelope Cruz cu rolul din Volver care a fost unul din filmele cele mai faine ale lui Almodovar şi care chiar era vizionabil şi placut deşi trata niste subiecte super dure - dar avea un ton dulce-amarui foarte mişto. A luat Helen Mirren pentru rolul din The Queen - nu l-am vazut dar a ras cam toate BAFTELE posibile (evident ca doar era despre regina Angliei). Sunt oricum curios să-l vad că din fragmente părea într-adevar că a jucat bine. La rol secundar votam pentru Adriana Barraza din Babel (bona lui Brad Pitt - rolul mi s-a părut foarte bine jucat - de fapt scary de realist - nu ştiu dacă o să îndraznesc să iau vreodata o bonă bazat pe filmul ăsta). A ieşit o tipă din Dreamgirls care curaţase o gramadă de Globuri. Nu comentez că n-am vazut filmul dar oricum nu a luat prea multe oscaruri.

Labirintul lui Pan a lui Guillermo del Torro (pe care pana azi îl confundam cu Benicio cu acelaşi nume) a luat 3 oscaruri (Make-up, Cinematography - Imagine, Art Direction) ceea ce confirmă şi părerea mea ca era cel mai frumos film (vizual vorbind). A mai luat şi BAFTA pentru cel mai bun film strain. Eu îl mai votam şi pentru Oscar pentru cel mai bun film strain şi pentru scenariu original (la egalitate cu Little Miss Sunshine) dar nu a luat.

Oricum e un film super care impleteşte lumea reală a Spaniei lui Franco cu o lume fantastică populată de creaturi magice (faunul, zâne, monştri, animale mitice). Guillermo del Torro face filme din ce în ce mai bune (mi-a placut şi Blade 2 şi Hellboy - ambele foarte vizuale).

La animaţie eu aş fi mers pe Cars care mi-a plăcut mult de tot (de altfel singurul pe care l-am vazut). Mi s-a părut unul dintre cele mai mişto filme noi de la Disney. Cu personajele frumos conturate, cu povestea bine scrisă, animat exceptional de cei de la Pixar. Excelent. A luat Happy Feet pe care nu-l văzusem (am vazut doar un mic fragment pe YouTube cu o alunecare pe gheaţă a pinguinilor - e drept super fain făcută).

La documentar l-am nimerit pe An Inconvenient Truth filmul de Davies Guggenheim cu Al Gore. L-am vazut în tren ieri şi mi s-a părut super impresionant. E vorba de campania lui Al Gore împotriva încălzirii globale şi te pune pe gânduri referitor la soarta omenirii pe termen super scurt. Când vezi statisticile pe care le prezintă te îngrozesti. Cel mai şocant mi s-a parut faptul că deja avem o concentraţie de CO2 în atmosfera de cateva ori mai mare decat maximul atins vreodata în ultimele câteva milioane de ani (inclusiv înaintea tuturor glaciaţiunilor). E făcut foarte americaneşte dar e mişto şi chiar reuşeşte să convingă. E o problemă reală şi cât se poate de gravă cu care ne confruntăm deja. A luat şi Oscar pentru cea mai bună melodie de film (aici eu aş fi mizat pe una din melodiile din Dreamgirls deşi îmi plăcea mult şi melodia din Cars).

That's all folks :)

Dragoş Vodă - istorie alternativă

Dacă vreţi să vedeţi o ecranizare demnă de Oscar a poveştii uimitoare şi terifiante a mult prea viteazului Dragoş-Vodă, nu rataţi sub nici o formă pictorialul anti-documentar produs de Grupul Român pentru o Istorie Altenativă şi MUTZUNAKIA COMPANY.

Această "vulgarizare a unui moment critic din istoria românească" cum caracterizează opusul doamna Ana Maria Gruia (co-scenarist, co-regizor şi cameraman înpreună cu Vladimir Agrigoroaei şi Valentin Sălăgeanu) va schimba radical felul în care percepeţi în momentul actual acest punct definitoriu al istoriei naţionale esenţial prin prisma aspectului generator de entitate pre-statală.

Muţi de admiraţie aşteptăm sequel-urile în care să fie prezentate şi alte momente istorice esenţiale cum ar fi: Bătălia de la Posada, Unirea lui Mihai Viteazu, Ocuparea Sarmisegetusei de către romani sau Prima Mineriada. O menţiune specială bourului şi pisicii Fazzy.

Descoperit datorită lui Anca Damacus.

Lunar Park

De Bret Easton Ellis am citit mai demult doar "American Psycho" într-o ediţie în engleză. E o carte care îmi trezeşte amintiri fiindcă am cumpărat-o la Paris de la Shakespeare&Co de lângă Notre Dame. Văzusem eu că proprietarul librăriei, un anume George de vreo 80 şi ceva de ani pune o ştampilă pe fiecare carte cumpărată la el, ca un brand propriu, o valoare adăugată, şi mi-am propus să-mi iau şi eu ceva deşi eram aproape lefter. După o lungă deliberare am ales "American Psycho".

N-aş putea spune exact de ce. Cred că auzisem ceva de controversele ridicate de carte, de violenţa extremă şi de faptul că totuşi era aclamată de critici ca o analiză acidă a Americii anilor '80. În prima fază, după ce am citit câteva capitole, m-a lovit o disonanţă cognitivă de am întrerupt şi reluat lectura în mod repetat timp de câteva luni. Deşi minimalizasem initial posibilele efecte negative cu curajul şi curiozitatea necunoscătorului, pur şi simplu îmi provoca repulsie.

Era prea violentă. Prea agresivă. Prea corozivă şi înspăimântătoare. Până la urmă i-am dat de capăt în urma unui chin lung.

Acum câteva luni am primit cadou de ziua mea "Lunar Park", tot de Bret Easton Ellis apărută la Polirom. Am privit-o oarecum cu suspiciune după experienţa anterioară cu autorul în cauză dar mi-am luat inima în dinţi acum vreo săptămână şi ceva şi m-am pus pe citit.

Trebuie să recunosc că e o carte super mişto, foarte bine scrisă şi care te ţine cu sufletul la gură până la ultima pagină. Este în acelaşi timp un experiment deosebit de interesant. Începe ca o autobiografie autentică (?), autorul povestind contextul (real?) în care şi-a scris cărţile, asezonat cu elemente (reale?) din viaţa lui din acea perioadă (succesul venit poate prea devreme, banii, adulaţia criticii, a cititorilor, banii, excesul de droguri, maşinile, costumele Armani, banii) după care, neobservat, gradual, începe să introducă elemente fictive (?): depresia nervoasă, retragerea la ţară împreună cu actriţă cu care avea un băiat, căsătoria, viaţa din suburbia luxoasă şi coşmarul.

Coşmarul, pentru că idila virează dramatic spre un roman horror: păpuşa care pare vie, eviscerează veveriţe şi zgârie uşile, criminalul ieşit din carte, mobila care se rearanjează singură, mailurile misterioase, covorul care îşi schimbă culoarea, casa care se transformă, totul pe fondul excesului de alcool, medicamente şi droguri, ceea ce face să reconsideri permanent realitatea ca o posibilă halucinaţie continuă. Lovecraft meets Boris Vian meets Frederic Beigbeder.

În mod cert romanul are mai multe chei de citire. Probabil o cheie posibilă ar fi: o dramă a autorului bântuit de propria operă, de presiunea aşteptărilor imense create de succesele timpurii, de nevoia de a se autodepăşi mereu. Dar cum să te depăşeşti când te-ai lansat fulminant tocmai călcând în picioare limitele? Criza succesului împinge autorul/personajul Bret Easton Ellis spre excese de toate felurile şi îl face incapabil de a avea o relaţie sinceră cu oamenii din jurul său.

Stau martori imposibilitatea relaţiei cu soţia, distanţa permanetă de fiul său, resentimentele pentru un tată alcoolic şi distant pe care ajunge să-l imite involuntar. O poveste tristă şi fascinantă, la fel ca istoria băieţilor care dispar din viaţa familiilor lor răpiţi/fugiţi într-un neverneverland pe invers, o lume a adulţilor-prea-devreme-mereu-copii.

Şi regretele. Regretele şi teama tardivă de a fi lansat în lume monştri, fiinţe fictive capabile să se materializeze în mintea cititorilor şi să provoace rău. O întrebare dificilă: este autorul responsabil de posibilele efecte negative ale creaţiei sale? Reuşeşte Bret Easton Ellis să se împace cu memoria tatălui său şi cu realitatea fiului său? Este posibil să des-scrii ceva ce a fost scris fără să dai timpul înapoi? Citiţi ca să aflaţi.

Este o carte care vă loveşte în plex, vă lasă fără aer şi vă pune pe gânduri în acelaşi timp.