Zack and Miri Make a Porno

Cu un asa titlu ce iti mai trebuie publicitate? Iar daca afli si ca regizorul e Kevin Smith, individul responsabil pentru Clerks (1994) si Dogma (1999), atunci totul devine chiar mai interesant. Si asta cu toate ca de la Dogma incoace n-am mai vazut in regia lui decat Jay and Silent Bob Strike Back (2001) care nu pot sa spun ca m-a impresionat (din contra se situeaza pe undeva prin categoria "dezamagire crunta").

Povestea filmului e simpla: Zack (Seth Rogen) si Miri (Elizabeth Banks) locuiesc impreuna din ratiuni finaciare fiind prieteni platonici de cand timpul. Dupa o intalnire de 10 ani de la absolvirea liceului sunt pusi in situatia de a da fata cu realitatea: raman fara apa, curent si incalzire datorita facturilor neplatite. Solutia? Originala: de ce n-ar face un film porno pe care sa-l vanda fostilor colegi. Restul e o nebunie tip Kevin Smith. Si nu... Jay and Silent Bob nu apar ca atare in film desi Jason Mewes (Jay) are totusi un rol "mare". Deci nici un cameo al regizorului de data aceasta (obisnuit fiind sa apara in rolul lui Silent Bob).

All in all actorii joaca fain, Seth Rogen e bestial in rolul lui de looser cool si cinic oarecum amintind de "The Dude" (Big Lebowski) iar Elizabeth Banks e placut naturala in rolul de prietena - iubita - fosta colega, Craig Robinson e cat se poate de funny in rolul colegului de culoare care isi iubeste la nebunie nevasta ("desi...") iar ca o curiozitate apare in film si legenda porno a anilor '80, Traci Lords in rolul lui Bubbles.


Scenariul, semnat tot de Kevin Smith, e bine echilibrat cu multe idei faine, top of the top personal fiind brainstorming-ul pentru numele viitorului opus XXX. Nu in ultimul rand soundtrack-ul e deosebit de agreabil cu piese de toate felurile de la Pixies la The Jesus and Mary Chain, Blondie, Bronski Beat si DMX.

Vorbele sunt de prisos: filmul e fain, mergeti sa-l vedeti ca merita :-)

In a manner of speaking

Intr-un fel putem spune ca cuvintele sunt de prisos. Imi spui totul cu cuvinte care nu spun nimic. Da-mi cuvintele care nu spun nimic. Ceea ce simt pentru tine e dincolo de cuvinte. Recunosc spre rusinea mea ca am auzit versurile pentru prima data acum cateva saptamani in varianta recent reciclata/bossanovizata Nouvelle Vague si am ramas oarecum bantuit de cantecul asta care exprima atat de bine violenta bruta, neslefuita a cuvintelor atunci cand e vorba de sentimente. Kind of Enjoy the Silence...



By the way Martin Gore a si tras piesei un cover excelent:



In orice caz Nouvelle Vague m-a facut curios sa caut si versiunea originala aparuta pe albumul Holy Wars din 1985 a lui Tuxedomoon, grup post-punk format in San Francisco in 1977 de Blaine L. Reininger, Steven Brown si Peter Principle. Holy Wars a fost albumul care a adus succesul commercial tarziu al grupului la 8 ani de la infiintare si dupa ce Reininger a parasit grupul pentru o cariera solo.

E versiunea mea favorita in simplitatea ei oarecum gotica:



Si ca tot vorbeam de gotic iata cum suna si in interpretarea dramaticei soliste de la Dresden Dolls, Amanda Palmer:



Decideti voi care va place mai mult dar in ceea ce ma priveste In a manner of speaking e inca in heavy rotation in playlist in diverse variante.

By the way va recomand sa ascultati toate piesele Nouvelle Vague alternate cu versiunile originale din anii 80 ale unor trupe legendare ca Joy Division, Depeche, Clash sau a mai putin cunoscutilor la noi The Undertones, XTC sau Modern English. E o experienta cu adevarat interesanta si iti ofera o paleta larga a ce se asculta in spatiul aglofon pe vremea cand la noi faceau furori Compact, Scorpions si Modern Talking.

Republik OUT, Rekino IN

WTF! A disparut Republik! Mda... m-am trezit si eu sa scriu despre asta dupa o luna si ceva de la eveniment dar acum am aflat.

In fine... Adevarul e ca, obisnuit cu modul haotic de aparitie al revistei nu m-am impacientat prea tare cand n-am vazut-o o vreme. S-a mai intamplat si mai demult. E normal. Nu e o revista comerciala. Nu respecta regulile. Poate apare luna viitoare un numar dublu. Sau unul special numai cu muzica. Sau poate isi schimba design-ul. Ca un fan al revistei asteptam surpriza lunara si n-am fost niciodata dezamagit. Calitatea revistei nu a fost niciodata liniara, a urmat suisuri si coborasuri dupa inspiratia de moment a redactorilor dar asta era OK. Era acceptabil. Facea parte din joc. Si era bine.

Ce s-a intamplat? Daca am inteles bine, la sfarsitul lui iulie redactia intrega s-a luat si a plecat sub presiunea board-ului care voia sa schimbe continutul editorial. Unde a plecat? Pe net. S-a repliat si a facut Rekino care e un blog colectiv cu post-uri in linia Republik, scrise de oamenii de la Republik pentru publicul Republik. Il gasiti aici.

By the way board-ul de la Igloo care era spatele financiar al revistei a decis sa continue sa publice Republik dar cu o noua echipa redactionala si cu un continut diluat cu arhitectura (beurk!), design (yuk!) si arta moderna (hmmm). Nu-i prevad un viitor prea stralucit desi who knows... Am apreciat cu adevarat pe cei de la Igloo ca au avut bunavointa sa sustina pana acum Republik-ul. Chiar am si cumparat niste Igloo in ideea ca astfel de oameni merita interesul. Recunosc ca nu m-a prins si m-am resemnat ca nu sunt in target. Totusi ma intreb cat de confuzi o sa fie cititorii obisnuiti ai Republik cand o sa vada coperta si articolul principal: CHINA arhitectura copy/paste ?!? WTF? Ca si cum ai cumpara o sticla de Coca Cola si ai gasi inauntru Frutti Fresh de portocale. Asta e.

Cu asta dispare singura revista independenta de cinema din Romania si cinefilii raman a doua oara cu ochii in soare dupa experienta Pro Cinema (aveam toate numerele in momentul in care a disparut de pe piata). Acum sunt in aceeasi situatie cu Republik. Totusi acum situatie e alta: exista Cinemagia, IMDB-ul e mult mai complex decat pe-atunci, a aparut Rekino iar republikani mai pot fi gasiti si prin revista HBO sau Maxim.

Cu siguranta o sa vizitez cu placere site-ul si o sa incerc sa pastrez contactul cu ei dar cu toate astea deceptia si gustul amar raman, ca si tanjeala dupa mirosul de cerneala si netezimea paginii tiparite asteptate cu nerabdare in fiecare luna...

Companiile ascultă consumatorii?

Suntem asaltaţi de reclame din toate părţile, la orice oră, în orice canal media: în maşină la radio, pe bilboard-uri statice sau animate pe străzi, LCD-uri în farmacii, inimioare în ferestre, mesh-uri pe orice clădire, stickere pe autobuze, butaforii în centru, promoteri la colţ de stradă şi în magazine, grafitty-uri pe orice gard, spoturi acasă la TV, la cinema, pe mail, în fiecare pagină de internet, în cutia poştală, în reviste şi ziare, la concerte, în WC-uri, pe cer deasupra litoralului sau ADfel la Motoare.

Companiile ne vorbesc. Prea mult chiar. Dar ne mai şi ascultă? Aceasta e întrebarea pe care o pune un marketing manager de la Microsoft într-o reclamă fantastică la Microsoft Digital Advertising Solutions.



Oare se poate recuceri dragostea consumatorilor? Bună întrebare... Şi dacă da, cât costă?

The Night of the Hunter - Charles Laughton (1955)

Dacă tot suntem la filme clasice şi la umplerea golurilor în cultura cinematografică ar fi timpul să vă scriu despre încă un film fain, pe care l-am vazut săptămâna trecută (am auzit de el dintr-un număr mai vechi de Re:Publik) şi mi-a plăcut mult de tot: The Night of the Hunter în regia lui Charles Laughton.

Filmul a "beneficiat" de un eşec pe toate planurile (atât la public cât şi la critică) în momentul lansării în 1955, dar părerea mea (şi a altora mai în temă ca mine) e că filmul era mult prea bun pentru vremea lui. De aici şi statutul de film cult pe care şi l-a câştigat de atunci şi până acum.



Este un film puternic, construit pe povestea clasică a luptei între bine şi rău şi îi oferă lui Robert Mitchum una dintre cele mai bune partituri ale carierei sale: sinistrul reverend însetat de bani, ucigaş de văduve, ce urmăreşte copii nevinovaţi cu mâinile lui tatuate cu LOVE şi HATE.

Teribila scena în care Mitchum se aruncă în apă urlând cu cuţitul în mână după cei doi mici fugari m-a dus automat cu gândul la Robert de Niro în Cape Fear-ul lui Scorsese din 1991, interesantă coincidenţă mai ales că Mitchum a jucat şi rolul psihopatului scăpat din puşcărie din originalul Cape Fear din 1962 (cu Gregory Peck în rolul avocatului jucat de Nick Nolte în re-make-ul lui Scorsese). Sunt sigur că rolul reverendului Harry Powell din The Night of the Hunter i-a uşurat mult lui Mitchum constuirea personajului Max Candy din Cape Fear.



Deşi un thriller obsedant, filmul nu duce lipsă de poetism. Scena bărcii alunecând pe râu cu copiii adormiţi sub lumina stelelor, pe lângă animalele care le veghează somnul este de-a dreptul onirică. Superbă e şi imaginea în care umbra reverendului Powell, oprit sub felinarul de lângă poartă, se profilează ameninţător pe perete exact în momentul în care micuţul John îi povesteşte surorii sale despre oamenii răi care vor veni să ia comoara împăratului.

Nu am mai văzut o ilustrare mai bună a luptei între bine şi rău decât în scena în care Charles Laughton pune faţă în faţă reverendul bigot şi făţarnic, încarnarea diavolului cu bătrâna doamnă ce adună lângă ea copiii rătăciţi ai Marii Depresii americane. Cei doi, faţă în faţă, îşi cântă unul altuia sau poate fiecare pentru el însuşi acelaşi refren obsedant care îl urmăreşte pe reverendul Powell de-a lungul filmului: "Leeeeeaniiiing, leaning... leaning on everlasting arms". Singura diferenţă, notabilă diferenţă care face toată diferenţa, este că bătrâna doamnă, nemişcată pe balansoar, cu puşca în braţe, completează cântecul lui Mitchum: "Leaning on Jesus, leaning on Jesus...leaning on his everlasting arms". Superb.



În fine dacă vreţi să vedeţi un thriller excepţional, fără vârstă, cu unul dintre cei mai bine jucaţi eroi negativi ever, căutaţi The Night of the Hunter. După ce veţi vedea filmul nu se poate să nu vă rămână întipărită în minte vocea mieros ameninţătoare strigând "Chiiiiiiil...dren!".

Metropolis - Fritz Lang (1927)

Inspirat de proiecţia recentă la Sibiu a filmului original al lui Fritz Lang din 1927 m-am gândit că ar fi cazul să-mi mai acopăr o gaură în cultura cinematografică şi să văd Metropolis. Nu mi-a părut rău.


Filmul e cu totul şi cu totul fascinant şi datorită multiplelor influenţe viitoare te poată parcă printr-o plimbare în istoria cinematografului. Oraşul dominat de zgârie nori Art Deco, este o operă de artă impresionantă şi astăzi şi a fost inspirat se pare de o vizită a lui Fritz Lang în Manhattan unde a fost uimit de "clădirile agăţate de cer". Din acest motiv probabil s-a repetat de atunci în nenumărate alte filme de la Gotham City-ul din Batman-ul lui Tim Burton la Brazil-ul lui Terry Gilliam.

Imaginea muncitorilor zombificaţi care intră şi ies mecanic din lifturi te duc cu gândul direct la maestrul George A. Romero. Munca mecanică, învârtitul arătătoarelor ceasului, ring a bell? Chaplin în Timpuri Noi. Inventatorul nebun, Rotwang cel odios cu mâna dreaptă înmănuşată şi părul vâlvoi nu se poate să nu vă amintească de Dr. Strangelove al lui Stanley Kubrick, minunat interpretat de un Peter Sellers in vârf de carieră, dar la fel de bine v-ar putea duce cu gândul şi la Anakin Skywalker.



Scena cu Maria întinsă goală pe masa doctorului nebun, acoperită doar de nişte benzi metalice în timp ce maşinăria îi copiază faţa pentru Machinen-Mensh (Omul-Maşină) e preluată aproape identic de Luc Besson în The Fifth Element cu Mila Jovovich întinsă tot sub un semicilindru transparent acoperită doar de nişte benzi elastice... Biserica subterană din catacombe în care sunt primiţi cei treziţi de sub controlul absolut al maşinilor i-a putut inspira pe fraţii Wachowski în mult acclamatul Matrix. Şi acestea sunt doar câteva influenţe marcante alese la întâmplare.


Metropolis e un film care a făcut istorie şi nu doar cinematografică. Părerile sunt împărţite cu privire la înţelesul ideologic unii considerând că e o reflectare a luptei între comunism şi capitalism dar unele imagini ale lui au fost şi pe placul lui Hitler care se spune că i-ar fi cerut ulterior lui Lang să regizeze filme propagandistice pentru el. Faptul că Lang era pe jumătate evreu se poate să fi fost unul dintre motivele pentru care acesta nu s-a alăturat lui Leni Riefenstahl în panteonul regizorilor pro-arieni.

Oricum filmul este ideologic actual şi astăzi şi segregarea între planificatori/gânditori şi muncitori/executanţi prezentată în film nu poate să nu te ducă cu gândul şi la falia în continuă adâncire între şi populaţia sărăcită (de la pensionari la ţărani şi alte categorii defavorizate - forţa de muncă ieftină) şi clasa de mijloc în urcare. Sau dacă vreţi o privire mai sintetică discrepanţa între economiile dezvoltate globalizate şi imigraţia din ţările sărace.

Filmul e cât se poate de actual şi citit din punctul de vedere al dependenţei noastre de tehnologie. Maşinile ne coordonează viaţa şi nu mai putem trăi fără ele. Să ne răzvrătim împotriva lor, ca muncitorii abrutizaţi din adâncurile lui Fritz Lang ar însemna, ca în Metropolis, să ne facem rău în primul rând nou înşine şi copiilor noştri.

În fine e un film mare, cu mult înaintea timpului său, cu o influenţă covârşitoare asupra cinematografiei şi cu diverse chei de interpretare. Căutaţi-l că merită!

Şi ca un bonus, iată un fragment dintr-unul dintre cele mai bune desene animate japoneze realizate vreodată, Metropolis-ul lui Rintaro după manga-cult a lui Osamu Tezuka, inspirat în parte de universul lui Fritz Lang. E vorba de una dintre cele mai impresionante scene ale filmului prezentând distrugerea oraşului de cei care l-au construit în acordurile suave ale melodiei lui Ray Charles "I can't stop loving you". Sublim!

Hugo Pratt - Corto Maltese

Dacă într-un post anterior am apucat să vă spun una alta despre Enki Bilal, cred că ar fi timpul să vă prezint un alt monstru sacru al benzilor desenate: Hugo Pratt.

M-am întalnit cu una dintre lucrările lui întâmplător încă din adolescenţă, cu puţin înainte de revoluţie şi am fost impresionat de bogăţia detaliilor, de intriga neobişnuit de complexă a poveştii - îmi amintesc că era o aventură a lui Corto Maltese (personajul lui cel mai cunoscut) în căutarea continentului dispărut Mu, desenată în alb negru. Ulterior am reuşit să văd în Franţa o parte din restul lucrărilor şi am rămas uimit să observ că avea secţiuni întregi rezervate în fiecare magazin de benzi desenate şi că preţurile primelor ediţii erau astronomice.

Descoperind desenele lui pe filiera franceză nici nu mi-a trecut prin minte că de fapt e italian, că operele lui sunt apărute destul de demult şi sunt pietre de temelie în istoria benzilor desenate la fel ca şi albumele lui Herge.

Ca să începem cu începutul Hugo Pratt s-a născut în 1927 în apropiere de Rimini în Italia şi a avut o viaţă plină de călătorii, reflectată de altfel şi în albumele lui.


Din Veneţia în Etiopia, din Austria în Buenos Aires, din Franţa în Canada sau insulele din Pacific, Pratt a bătut lumea în lung şi în lat la fel ca şi personajul său: căpitanul Corto Maltese, fascinantul aventurier rebel (tatăl marinar englez, mama ţigancă din Gibraltar) care în majoritatea cazurilor se aşează de partea celor oprimaţi fie că e vorba de amerindieni, de revoluţionari irlandezi sau ruşi în luptă cu regimul ţarist.

Pe lângă Corto care apare în 12 albume, cel mai fascinant după parerea mea, a publicat şi albume independente şi seria Scorpionii Deşertului care însumează 5 albume. Unul dintre lucrurile cele mai impresionante la Hugo Pratt sunt peisajele desenate nu din fantezie sau fotografii ci chiar la faţa locului. De aici şi izul autentic al poveştilor în care împleteşte mereu elemente cu savoare locală.


Citiţi aventurile lui Corto Maltese şi veţi fi purtaţi într-o lume misterioasă şi exotică dintr-un alt timp. Recomandat cu căldură!