Cu un asa titlu ce iti mai trebuie publicitate? Iar daca afli si ca regizorul e Kevin Smith, individul responsabil pentru Clerks (1994) si Dogma (1999), atunci totul devine chiar mai interesant. Si asta cu toate ca de la Dogma incoace n-am mai vazut in regia lui decat Jay and Silent Bob Strike Back (2001) care nu pot sa spun ca m-a impresionat (din contra se situeaza pe undeva prin categoria "dezamagire crunta").
Povestea filmului e simpla: Zack (Seth Rogen) si Miri (Elizabeth Banks) locuiesc impreuna din ratiuni finaciare fiind prieteni platonici de cand timpul. Dupa o intalnire de 10 ani de la absolvirea liceului sunt pusi in situatia de a da fata cu realitatea: raman fara apa, curent si incalzire datorita facturilor neplatite. Solutia? Originala: de ce n-ar face un film porno pe care sa-l vanda fostilor colegi. Restul e o nebunie tip Kevin Smith. Si nu... Jay and Silent Bob nu apar ca atare in film desi Jason Mewes (Jay) are totusi un rol "mare". Deci nici un cameo al regizorului de data aceasta (obisnuit fiind sa apara in rolul lui Silent Bob).
All in all actorii joaca fain, Seth Rogen e bestial in rolul lui de looser cool si cinic oarecum amintind de "The Dude" (Big Lebowski) iar Elizabeth Banks e placut naturala in rolul de prietena - iubita - fosta colega, Craig Robinson e cat se poate de funny in rolul colegului de culoare care isi iubeste la nebunie nevasta ("desi...") iar ca o curiozitate apare in film si legenda porno a anilor '80, Traci Lords in rolul lui Bubbles.
Scenariul, semnat tot de Kevin Smith, e bine echilibrat cu multe idei faine, top of the top personal fiind brainstorming-ul pentru numele viitorului opus XXX. Nu in ultimul rand soundtrack-ul e deosebit de agreabil cu piese de toate felurile de la Pixies la The Jesus and Mary Chain, Blondie, Bronski Beat si DMX.
Vorbele sunt de prisos: filmul e fain, mergeti sa-l vedeti ca merita :-)
Intr-un fel putem spune ca cuvintele sunt de prisos. Imi spui totul cu cuvinte care nu spun nimic. Da-mi cuvintele care nu spun nimic. Ceea ce simt pentru tine e dincolo de cuvinte. Recunosc spre rusinea mea ca am auzit versurile pentru prima data acum cateva saptamani in varianta recent reciclata/bossanovizata Nouvelle Vague si am ramas oarecum bantuit de cantecul asta care exprima atat de bine violenta bruta, neslefuita a cuvintelor atunci cand e vorba de sentimente. Kind of Enjoy the Silence...
By the way Martin Gore a si tras piesei un cover excelent:
In orice caz Nouvelle Vague m-a facut curios sa caut si versiunea originala aparuta pe albumul Holy Wars din 1985 a lui Tuxedomoon, grup post-punk format in San Francisco in 1977 de Blaine L. Reininger, Steven Brown si Peter Principle. Holy Wars a fost albumul care a adus succesul commercial tarziu al grupului la 8 ani de la infiintare si dupa ce Reininger a parasit grupul pentru o cariera solo.
E versiunea mea favorita in simplitatea ei oarecum gotica:
Si ca tot vorbeam de gotic iata cum suna si in interpretarea dramaticei soliste de la Dresden Dolls, Amanda Palmer:
Decideti voi care va place mai mult dar in ceea ce ma priveste In a manner of speaking e inca in heavy rotation in playlist in diverse variante.
By the way va recomand sa ascultati toate piesele Nouvelle Vague alternate cu versiunile originale din anii 80 ale unor trupe legendare ca Joy Division, Depeche, Clash sau a mai putin cunoscutilor la noi The Undertones, XTC sau Modern English. E o experienta cu adevarat interesanta si iti ofera o paleta larga a ce se asculta in spatiul aglofon pe vremea cand la noi faceau furori Compact, Scorpions si Modern Talking.
WTF! A disparut Republik! Mda... m-am trezit si eu sa scriu despre asta dupa o luna si ceva de la eveniment dar acum am aflat.
In fine... Adevarul e ca, obisnuit cu modul haotic de aparitie al revistei nu m-am impacientat prea tare cand n-am vazut-o o vreme. S-a mai intamplat si mai demult. E normal. Nu e o revista comerciala. Nu respecta regulile. Poate apare luna viitoare un numar dublu. Sau unul special numai cu muzica. Sau poate isi schimba design-ul. Ca un fan al revistei asteptam surpriza lunara si n-am fost niciodata dezamagit. Calitatea revistei nu a fost niciodata liniara, a urmat suisuri si coborasuri dupa inspiratia de moment a redactorilor dar asta era OK. Era acceptabil. Facea parte din joc. Si era bine.
Ce s-a intamplat? Daca am inteles bine, la sfarsitul lui iulie redactia intrega s-a luat si a plecat sub presiunea board-ului care voia sa schimbe continutul editorial. Unde a plecat? Pe net. S-a repliat si a facut Rekino care e un blog colectiv cu post-uri in linia Republik, scrise de oamenii de la Republik pentru publicul Republik. Il gasiti aici.
By the way board-ul de la Igloo care era spatele financiar al revistei a decis sa continue sa publice Republik dar cu o noua echipa redactionala si cu un continut diluat cu arhitectura (beurk!), design (yuk!) si arta moderna (hmmm). Nu-i prevad un viitor prea stralucit desi who knows... Am apreciat cu adevarat pe cei de la Igloo ca au avut bunavointa sa sustina pana acum Republik-ul. Chiar am si cumparat niste Igloo in ideea ca astfel de oameni merita interesul. Recunosc ca nu m-a prins si m-am resemnat ca nu sunt in target. Totusi ma intreb cat de confuzi o sa fie cititorii obisnuiti ai Republik cand o sa vada coperta si articolul principal: CHINA arhitectura copy/paste ?!? WTF? Ca si cum ai cumpara o sticla de Coca Cola si ai gasi inauntru Frutti Fresh de portocale. Asta e.
Cu asta dispare singura revista independenta de cinema din Romania si cinefilii raman a doua oara cu ochii in soare dupa experienta Pro Cinema (aveam toate numerele in momentul in care a disparut de pe piata). Acum sunt in aceeasi situatie cu Republik. Totusi acum situatie e alta: exista Cinemagia, IMDB-ul e mult mai complex decat pe-atunci, a aparut Rekino iar republikani mai pot fi gasiti si prin revista HBO sau Maxim.
Cu siguranta o sa vizitez cu placere site-ul si o sa incerc sa pastrez contactul cu ei dar cu toate astea deceptia si gustul amar raman, ca si tanjeala dupa mirosul de cerneala si netezimea paginii tiparite asteptate cu nerabdare in fiecare luna...
Suntem asaltaţi de reclame din toate părţile, la orice oră, în orice canal media: în maşină la radio, pe bilboard-uri statice sau animate pe străzi, LCD-uri în farmacii, inimioare în ferestre, mesh-uri pe orice clădire, stickere pe autobuze, butaforii în centru, promoteri la colţ de stradă şi în magazine, grafitty-uri pe orice gard, spoturi acasă la TV, la cinema, pe mail, în fiecare pagină de internet, în cutia poştală, în reviste şi ziare, la concerte, în WC-uri, pe cer deasupra litoralului sau ADfel la Motoare.
Companiile ne vorbesc. Prea mult chiar. Dar ne mai şi ascultă? Aceasta e întrebarea pe care o pune un marketing manager de la Microsoft într-o reclamă fantastică la Microsoft Digital Advertising Solutions.
Oare se poate recuceri dragostea consumatorilor? Bună întrebare... Şi dacă da, cât costă?
Dacă tot suntem la filme clasice şi la umplerea golurilor în cultura cinematografică ar fi timpul să vă scriu despre încă un film fain, pe care l-am vazut săptămâna trecută (am auzit de el dintr-un număr mai vechi de Re:Publik) şi mi-a plăcut mult de tot: The Night of the Hunter în regia lui Charles Laughton.
Filmul a "beneficiat" de un eşec pe toate planurile (atât la public cât şi la critică) în momentul lansării în 1955, dar părerea mea (şi a altora mai în temă ca mine) e că filmul era mult prea bun pentru vremea lui. De aici şi statutul de film cult pe care şi l-a câştigat de atunci şi până acum.
Este un film puternic, construit pe povestea clasică a luptei între bine şi rău şi îi oferă lui Robert Mitchum una dintre cele mai bune partituri ale carierei sale: sinistrul reverend însetat de bani, ucigaş de văduve, ce urmăreşte copii nevinovaţi cu mâinile lui tatuate cu LOVE şi HATE.
Teribila scena în care Mitchum se aruncă în apă urlând cu cuţitul în mână după cei doi mici fugari m-a dus automat cu gândul la Robert de Niro în Cape Fear-ul lui Scorsese din 1991, interesantă coincidenţă mai ales că Mitchum a jucat şi rolul psihopatului scăpat din puşcărie din originalul Cape Fear din 1962 (cu Gregory Peck în rolul avocatului jucat de Nick Nolte în re-make-ul lui Scorsese). Sunt sigur că rolul reverendului Harry Powell din The Night of the Hunter i-a uşurat mult lui Mitchum constuirea personajului Max Candy din Cape Fear.
Deşi un thriller obsedant, filmul nu duce lipsă de poetism. Scena bărcii alunecând pe râu cu copiii adormiţi sub lumina stelelor, pe lângă animalele care le veghează somnul este de-a dreptul onirică. Superbă e şi imaginea în care umbra reverendului Powell, oprit sub felinarul de lângă poartă, se profilează ameninţător pe perete exact în momentul în care micuţul John îi povesteşte surorii sale despre oamenii răi care vor veni să ia comoara împăratului.
Nu am mai văzut o ilustrare mai bună a luptei între bine şi rău decât în scena în care Charles Laughton pune faţă în faţă reverendul bigot şi făţarnic, încarnarea diavolului cu bătrâna doamnă ce adună lângă ea copiii rătăciţi ai Marii Depresii americane. Cei doi, faţă în faţă, îşi cântă unul altuia sau poate fiecare pentru el însuşi acelaşi refren obsedant care îl urmăreşte pe reverendul Powell de-a lungul filmului: "Leeeeeaniiiing, leaning... leaning on everlasting arms". Singura diferenţă, notabilă diferenţă care face toată diferenţa, este că bătrâna doamnă, nemişcată pe balansoar, cu puşca în braţe, completează cântecul lui Mitchum: "Leaning on Jesus, leaning on Jesus...leaning on his everlasting arms". Superb.
În fine dacă vreţi să vedeţi un thriller excepţional, fără vârstă, cu unul dintre cei mai bine jucaţi eroi negativi ever, căutaţi The Night of the Hunter. După ce veţi vedea filmul nu se poate să nu vă rămână întipărită în minte vocea mieros ameninţătoare strigând "Chiiiiiiil...dren!".
Inspirat de proiecţia recentă la Sibiu a filmului original al lui Fritz Lang din 1927 m-am gândit că ar fi cazul să-mi mai acopăr o gaură în cultura cinematografică şi să văd Metropolis. Nu mi-a părut rău.
Filmul e cu totul şi cu totul fascinant şi datorită multiplelor influenţe viitoare te poată parcă printr-o plimbare în istoria cinematografului. Oraşul dominat de zgârie nori Art Deco, este o operă de artă impresionantă şi astăzi şi a fost inspirat se pare de o vizită a lui Fritz Lang în Manhattan unde a fost uimit de "clădirile agăţate de cer". Din acest motiv probabil s-a repetat de atunci în nenumărate alte filme de la Gotham City-ul din Batman-ul lui Tim Burton la Brazil-ul lui Terry Gilliam.
Imaginea muncitorilor zombificaţi care intră şi ies mecanic din lifturi te duc cu gândul direct la maestrul George A. Romero. Munca mecanică, învârtitul arătătoarelor ceasului, ring a bell? Chaplin în Timpuri Noi. Inventatorul nebun, Rotwang cel odios cu mâna dreaptă înmănuşată şi părul vâlvoi nu se poate să nu vă amintească de Dr. Strangelove al lui Stanley Kubrick, minunat interpretat de un Peter Sellers in vârf de carieră, dar la fel de bine v-ar putea duce cu gândul şi la Anakin Skywalker.
Scena cu Maria întinsă goală pe masa doctorului nebun, acoperită doar de nişte benzi metalice în timp ce maşinăria îi copiază faţa pentru Machinen-Mensh (Omul-Maşină) e preluată aproape identic de Luc Besson în The Fifth Element cu Mila Jovovich întinsă tot sub un semicilindru transparent acoperită doar de nişte benzi elastice... Biserica subterană din catacombe în care sunt primiţi cei treziţi de sub controlul absolut al maşinilor i-a putut inspira pe fraţii Wachowski în mult acclamatul Matrix. Şi acestea sunt doar câteva influenţe marcante alese la întâmplare.
Metropolis e un film care a făcut istorie şi nu doar cinematografică. Părerile sunt împărţite cu privire la înţelesul ideologic unii considerând că e o reflectare a luptei între comunism şi capitalism dar unele imagini ale lui au fost şi pe placul lui Hitler care se spune că i-ar fi cerut ulterior lui Lang să regizeze filme propagandistice pentru el. Faptul că Lang era pe jumătate evreu se poate să fi fost unul dintre motivele pentru care acesta nu s-a alăturat lui Leni Riefenstahl în panteonul regizorilor pro-arieni.
Oricum filmul este ideologic actual şi astăzi şi segregarea între planificatori/gânditori şi muncitori/executanţi prezentată în film nu poate să nu te ducă cu gândul şi la falia în continuă adâncire între şi populaţia sărăcită (de la pensionari la ţărani şi alte categorii defavorizate - forţa de muncă ieftină) şi clasa de mijloc în urcare. Sau dacă vreţi o privire mai sintetică discrepanţa între economiile dezvoltate globalizate şi imigraţia din ţările sărace.
Filmul e cât se poate de actual şi citit din punctul de vedere al dependenţei noastre de tehnologie. Maşinile ne coordonează viaţa şi nu mai putem trăi fără ele. Să ne răzvrătim împotriva lor, ca muncitorii abrutizaţi din adâncurile lui Fritz Lang ar însemna, ca în Metropolis, să ne facem rău în primul rând nou înşine şi copiilor noştri.
În fine e un film mare, cu mult înaintea timpului său, cu o influenţă covârşitoare asupra cinematografiei şi cu diverse chei de interpretare. Căutaţi-l că merită!
Şi ca un bonus, iată un fragment dintr-unul dintre cele mai bune desene animate japoneze realizate vreodată, Metropolis-ul lui Rintaro după manga-cult a lui Osamu Tezuka, inspirat în parte de universul lui Fritz Lang. E vorba de una dintre cele mai impresionante scene ale filmului prezentând distrugerea oraşului de cei care l-au construit în acordurile suave ale melodiei lui Ray Charles "I can't stop loving you". Sublim!
Dacă într-un post anterior am apucat să vă spun una alta despre Enki Bilal, cred că ar fi timpul să vă prezint un alt monstru sacru al benzilor desenate: Hugo Pratt.
M-am întalnit cu una dintre lucrările lui întâmplător încă din adolescenţă, cu puţin înainte de revoluţie şi am fost impresionat de bogăţia detaliilor, de intriga neobişnuit de complexă a poveştii - îmi amintesc că era o aventură a lui Corto Maltese (personajul lui cel mai cunoscut) în căutarea continentului dispărut Mu, desenată în alb negru. Ulterior am reuşit să văd în Franţa o parte din restul lucrărilor şi am rămas uimit să observ că avea secţiuni întregi rezervate în fiecare magazin de benzi desenate şi că preţurile primelor ediţii erau astronomice.
Descoperind desenele lui pe filiera franceză nici nu mi-a trecut prin minte că de fapt e italian, că operele lui sunt apărute destul de demult şi sunt pietre de temelie în istoria benzilor desenate la fel ca şi albumele lui Herge.
Ca să începem cu începutul Hugo Pratt s-a născut în 1927 în apropiere de Rimini în Italia şi a avut o viaţă plină de călătorii, reflectată de altfel şi în albumele lui.
Din Veneţia în Etiopia, din Austria în Buenos Aires, din Franţa în Canada sau insulele din Pacific, Pratt a bătut lumea în lung şi în lat la fel ca şi personajul său: căpitanul Corto Maltese, fascinantul aventurier rebel (tatăl marinar englez, mama ţigancă din Gibraltar) care în majoritatea cazurilor se aşează de partea celor oprimaţi fie că e vorba de amerindieni, de revoluţionari irlandezi sau ruşi în luptă cu regimul ţarist.
Pe lângă Corto care apare în 12 albume, cel mai fascinant după parerea mea, a publicat şi albume independente şi seria Scorpionii Deşertului care însumează 5 albume. Unul dintre lucrurile cele mai impresionante la Hugo Pratt sunt peisajele desenate nu din fantezie sau fotografii ci chiar la faţa locului. De aici şi izul autentic al poveştilor în care împleteşte mereu elemente cu savoare locală.
Citiţi aventurile lui Corto Maltese şi veţi fi purtaţi într-o lume misterioasă şi exotică dintr-un alt timp. Recomandat cu căldură!
În mod cert pot spune ca sunt un fan al lui J.K. Rowling şi al personajului ei. De ce? Bună întrebare. Am încercat să explic soţioarei mele ieri cam despre ce este vorba în seria arhicunoscută dar am impresia că e foarte dificil de prezentat în câteva cuvinte ce mă atrage în lumea aceasta imaginară, şi ce îi atrage şi pe ceilalţi cititori din întreaga lume, copii sau adulţi.
Cred că unul din atuurile cele mai importante este lumea Harry Potter în sine. Ideea seducătoare că în paralel cu lumea normală, poate uneori tristă, plictisitoare sau stresantă, ar putea exista o lume paralelă, o lume underground în care trăiesc vrăjitori şi vrăjitoare cu legile lor, cu familiile lor, cu ierarhia lor, cu şcolile şi ziarele lor.
O lume în care magia şi fantasticul au un loc central. Cred că oamenii au avut nevoie întotdeauna de fantastic în viaţa lor, fie că luam în considerare poveştile sau legendele, fie diversele credinţe care atribuie explicaţii fantastice, mistice evenimentelor din jurul nostru. Nu sunt mulţi autori care au reuşit să imagineze lumi viabile şi care au ruşit să respecte regulile auto-impuse ale lumilor create de ei. Asimov, Herbert sau Pratchet sunt câteva exemple notabile, fiecare reuşind să creeze serii de succes.
Un alt atu ar fi mesajul pozitiv, educativ fără a cădea în latura excesivă a seriilor americane politically correct gen Hercule, Xena sau spre marea mea dezamăgire unul dintre cele mai recente seriale marca HBO: Studio 60, altfel început promiţător. Dragostea, curajul, modestia, empatia sau ajutorul dezinteresat sunt sentimente şi comportamente încurajate şi preţuite în lumea romanelor din seria Harry Potter.
De asemenea ar fi de remarcat creşterea complexităţii cărţilor de la un volum la altul. Dacă primele romane aveau o aură mai pronunţată de cărţi pentru copii, următoarele devin din ce în ce mai serioase, atacând probleme complexe cum ar fi liberul arbitru, rasismul sau utilizarea responsabilă a puterii oferind multe învăţăminte ce ar putea fi utile inclusiv clasei politice.
Magică e şi povestea succesului lui Joanne Kahleen Rowling care a vrăjit lumea cu o poveste schiţată pe trenul de la Manchester la Londra. I se reproşează marketing-ul excesiv, vâlva din jurul cărţilor, filmele cu buget ridicat şi faptul că a ajuns un fenomen de masă dar până la urmă succesul brandului Harry Potter e meritul ei. Cărţile, care bat oricând ecranizările prin naturaleţe, complexitate şi frumuseţea detaliilor, au fost un succes de public instant şi acest lucru a determinat pornirea maşinăriei publicitate care duce într-adevăr la o suprasaturare. Sincer cred că este admirabil faptul că J.K. Rowling a fost capabilă să-şi păstreze capul pe umeri şi să continue să scrie chiar foarte bine (volumul 7 e un exemplu edificator în acest sens) în condiţiile presiunii crescânde a presei, a fanilor, a editurilor şi a caselor de producţie.
În fine, ultimul roman al seriei este după parerea mea unul dintre cele mai elaborate şi mai bine construite, cu multe răsturnări de situaţie cu foarte multă acţiune, reuşind să lege în poveste o serie de elemente ce păreau oarecum secundare în celelalte romane conducând saga către un punct culminant conclusiv demn de una dintre cele mai frumoase serii de romane fantastice scrise vreodată.
Am fost atras de Taxidermia pe filiera TIFF-Re:publik, acesta făcând parte din selecţia de anul trecut la filme-şoc (a şi luat premiul pentru regie) şi fiind prezentat şi în revistă. Sincer?
1. Nu îmi pare rău că l-am văzut. Camera se mişcă excepţional, dialogurile şi monologurile sunt savuroase iar subiectul e mirobolant filmul urmărind povestea a 3 generaţii care mai de care mai ciudate, incluzând un aghiotant frustrat sexual, un copil cu coadă de porc, o familie supraponderală şi un taxidermist care depăşeşte limitele meşterşugului său ridicând împăierea la rang de artă (a se citi body-art extrem).
Într-un fel îmi amintea de Gabriel Garcia Marquez şi veacul lui de singurătate cu familiile lui incestuoase distorsionate şi cu momentele sale poetice oarecum absurde dar şi de Bântuiţii lui Palahniuk.
2. DA, e şocant. Filmul are momente în care e cu adevărat şocant deşi imaginea filmată fără cusur elimină efectul de gore al momentelor şoc ce includ foetuşi, eviscerări şi vomă cât cuprinde ecranul.
Nu ştiu dacă violenţa imaginilor era necesară dar în mod cert această poezie a urâtului îşi face efectul. Anumite părţi sunt de-a dreptul revoltătoare şi cred că cei care au părăsit sala în timpul reprezentaţiei pot fi înţeleşi pe deplin. În mod cert nu e un film pentru cei cu stomacul sensibil.
Per ansamblu filmul lui Palfi Gyorgy merită văzut (cu toate avertizările cât se poate de serioase de rigoare) pentru că este extrem de original şi reuşeşte să trateze în mod cu totul inedit şi extrem de ironic aspecte ca eşecul iubirii, bulimia de prost gust a epocii comuniste sau transfigurarea extremă prin artă. Toate personajele groteşti/absurde ale fimului încearcă să iasă în evidenţă, să-şi depăşească o condiţie de frustrantă neputinţă prin gesturi extreme. Până la urmă acesta ar putea să fie şi unul dintre mesajele filmului: pentru a putea fi remarcat omul/artistul trebuie să şocheze, să se sacrifice într-un mod cât se poate de violent pentru a putea trece de zidul de blazare al publicului bulimic şi nepăsător.
Ieri seara am descoperit o emisiune foarte mişto pe nume Linia Verde realizată de Dragoş Bucurenci difuzată marţi seara de la 21.20 pe TVR 1. Tema emisiunii era tăierea necontrolată a copacilor în Munţii Bucovinei şi beneficia de prezenţa lui Cătălin Ştefănescu, gazda emisiunii "Garantat 100%".
Am fost impresionat de modul de abordare care îmi amintea oarecum de stilul aparte educativ/demonstrativ al lui Michael Moore: ţăranii locali erau întrebaţi dacă ar fi de acord să li se taie o mănă sau un picior cu drujba, dacă ar vrea să li se extragă plămânii explicând că moartea datorită cancerului la plămâni e mai lentă şi mai dureroasă decât moartea prin tăiere cu drujba.
Ce a mai fost? Păi s-a arătat peisajul dezolant lăsat în urmă de drujbişti, s-a recomandat plantarea de copaci, plasturele cu aşchii de lemn pentru combaterea dependenţei de tăierea copacilor (se putea inaugura termenul de drujbaholic) şi s-a îngropat demonstrativ o drujbă. Sincer cred că emisiunea are rost, chiar dacă nu va acţiona niciodată în sensul educării oamenilor de la ţară, a politicienilor şi a afaceriştilor care fac bani din copaci tăiaţi. Efectul ar putea să fie mai degrabă asupra populaţiei urbane, în special asupra tinerilor. Dar deja nu e rău...
Aveţi mai jos un fragment dintr-o emisiune mai veche dedicată în principal bicicletei (e singurul video cu emisiunea pe care l-am găsit pe YouTube):
Cred că am făcut o fixaţie pentru muzica ţigănească. Probabil mi se trage de la concertul de săptămâna trecută cu Taraf de Haidouks. Organizarea event-ului de la E-Uranus a fost mai mult decât execrabilă ţinând cont că mâncarea haiducească promisă era de fapt o tanti cu un gratar rablagit care făcea mici, grătare şi cârnaţi bavarezi.
Asta nici n-ar fi fost o problemă gravă. Dar era singura care oferea ceva de mâncare iar evenimentul a făcut "full house" ceea ce însemna că era o coadă cât să pierzi jumătate din film pentru micii care oricum se dădeau pe bază de precomenzi şi liste la preţul discreţionar al doamnei în cauză. Noroc cu Trenta Pizza care face livrari oriunde dacă ai mai comandat de la ei, altfel rămâneam flămâzi în frig. Pentru că era un frig de-ţi tremurau toate cele... Să nu mai vorbim de bătura la preţuri de momopol (o cola de jumate' la 5 RON) şi nici de scaunele jegoase pe care puteau măcar să le şteargă cu o cârpă curată înainte de eveniment la preţul de 20 RON biletul!!!! Dar hai să terminăm cu partea proastă şi să trecem la lucrurile frumoase :)
Romain Duris - actorul care a jucat rolul lui Stephane în Gadjo Dilo. Mereu surprinzător în rolurile sale de la "De battre mon coeur s'est arrete" la "Auberge Espagnol", "Arsene Lupin" sau "Les Pupees Russes"
Filmul (Gadjo Dilo) a fost super haios cu francezul pierdut printr-un sat de ţigani muzicanţi din România în căutarea unei cântăreţe mitice (puneţi accentul cum vreţi - e corect în ambele sensuri). Prestaţia actorilor, muzica şi povestea cu iz autentic au fost cât se poate de mişto iar filmul s-a potrivit ca o mănuşă în deschiderea concertului Tarafului de Haidouks care a fost fabulos.
Nu se poate descrie în cuvinte placerea şi măiestria cu care au cântat aceşti virtuozi rapsozi ai sudului românesc. Aţi mai vâzut pe cineva cântând cu un mosor de aţă în loc de arcuş? Cu arcuşul la vioara altuia? Cu vioara la arcuş? Cu vioara după ceafă? Ei bine ei au făcut toate astea şi multe în plus. Incredibil şi deosebiţi. Nu e de mirare că i-au căzut cu tronc până şi lui Johnny Depp. Şi ca să vă delectaţi încă puţin ia ascultaţi o melodie dintr-un alt film a lui Tony Gatlif, Latcho Drom. Cred că o să vă pară interesantă...
Am impresia că am ajuns să scriu cam des necroloage în ultimul timp. Ştiu că în alte ţări la publicaţiile mari există oameni care se ocupă exclusiv cu aşa ceva (vezi personajul lui Jude Law în Closer) dar pe mine începe să mă cam deprime.
Ultima dispariţie care umple ştirile, ziarele şi mintea tuturora: Florian Pittiş. Simt că odată cu el moare o parte din tinereţea mea şi în mod cert o parte din tinereţea generaţiei mele care a trecut de căderea comunismului în acorduri de Pasărea Colibri. Vremuri frumoase, vremuri trecute. Poate a fost cu atât mai bulversantă dispariţia cu cât am constatat acum că fusese născut în aceeaşi zi cu mine.
Oricum în astfel de momente, imaginea noastră despre lume pare sărăcită odată cu pierderea unor personalităţi iconice şi Moţul nu e singurul. Îmi amintesc că am fost foarte impresionat şi de dispariţia lui Radu Anton Roman a cărui existenţă în sine dădea mai multă aromă şi savoare vieţii de zi cu zi, apoi a fost Octavian Paler (născut în aceeaşi zi cu tatăl meu) şi tot recent Adrian Pintea fost coleg de liceu cu părinţii mei. Cavaleri influenţi care defineau România aşa cum o ştiam noi. Cavaleri a căror plecare ne arată că suntem şi noi trecători.
Mare petrecere mare! Să vină tot poporul cu căţel, purcel şi puradel în Rahova la Grădina E-Uranus marti 31 Iulie de la ora 7 seara. De ce?
Păi ca să apuce să mănânce şi gura voastră din specialităţile haiduceşti pregătite de organizatori înainte să înceapă de la ora 21 proiecţia filmului din 1997 a lui Tony Gatlif, Gadjo Dilo, cu Romain Duris (tipul din "Auberge Espagnol" si "De battre mon coeur s'est arrete"), Rona Hartner (sigur o ştiţi din scandalul zvonistic cu Emil Constantinescu) şi o mulţime de rromâni. Filmul e programat în încheierea ciclului "Un ete au cinema".
Ia daţi un clic mai jos dacă aveţi curajul să vedeţi ce v-aşteaptă:
Şi asta nu e totul! De la ora 23 vă aşteaptă un concert extraordinar cu "Taraf de Haidouks" teribilii lăutari de la Clejani care i-au stors lacrimi până şi lui Johnny Depp, care sunt cunoscuţi din Singapore şi Tokio până în Los Angeles sau Paris dar nu şi în Rahova sau Pantelimon. Ia ascultă aici de la băieţii ceva pentru inimioara ta de aur:
Uitaţi de orice prejudecăţi şi veniţi să vă răcoriţi, să măncaţi, să vedeţi şi să ascultaţi numai lucruri ţigăneaşti autentice într-un urban lounge original! "In every soul there's a gipsy!". Taves bahtalo!
Dragilor, dacă nu aveţi nici un plan pentru weekend şi aţi vrea să vedeţi nişte filme documentare interesante într-un cadru inedit faceţi o vizită la Muzeul Ţăranului Român. E unul dintre muzeele cele mai cool de artă populară, cu totul diferit de ce am mai vazut prin ţară şi în plus în acest weekend găzduieşte The Best of Astra Film Festival (a început de ieri dar mai aveţi două zile: 18-19 Mai).
Ceea ce e şi mai interesant e că pe lângă documentare foarte interesante puteţi gusta nenumărate bunătăţi la Clubul Ţăranului Român din incintă, cum ar fi: păstrăvi afumaţi în crengi de brad, o selecţie de brânzeturi tradiţionale (vezi brănză de burduf în scoarţă de copac) şi diverse chestii la grătar aduse de cel mai tare măcelar din Bucureşti.
Totul garnisit auditiv de Hegeduşii din Bihor care o să vă cânte la celebrele vioare cu goarna, aşa numitele highieghie (imposibil de transcris fonetic). Ia ascultaţi o ţârucă să ştiţi despre ce e vorba:
Iaca şi programul filmelor pe azi şi mâine:
18 MAI SALA HORIA BERNEA, de la ora 17.00
COPII CARTIERULUI-DORMITOR (TO: Street Punk Moscow) Rusia/Germania, 2005, DVCAM, 35 min. Regia: Korinna Krauss, Janna Ji Wonders
Filmul observă un grup de tineri punk dintr-un cartier mărginaş de blocuri al Moscovei. Copiii cartierului dormitor nu au cum să se conformeze aşteptărilor adulţilor. Trăiesc suspendaţi între ziua de ieri şi cea de mîine. Deviza lor este “Îmbată-te! Distrează-te! Tunde-te punk şi vei înţelege ce contează cu adevărat.”
UN NOU ELDORADO (TO: Új Eldorádó; New Eldorado) Ungaria, 2004, DVCAM, 76 min. Regia: Tibor Kocsis
Un sat cu case vechi de secole. Un sat unde oamenii îşi preţuiesc pământul, biserica şi străbunii. Un sat înconjurat de munţi care ascund tone de aur şi argint. Datorită zăcămintelor de metale preţioase, Roşia Montană a fost “curtată” de corporaţii internaţionale ale industriei extractive. Roşia Montană Gold Corporation, o companie româno-canadiană, vrea să deschidă aici o mină de aur. Oamenii ar trebui strămutaţi într-o aşezare nouă cu case moderne. Aurul şi argintul se vor găsi din belşug în acest nou Eldorado. Aproximativ 800 de hectare de teren vor fi acoperite de deşeuri contaminate cu cianuri, dar ar urma să se construiască un dig care să oprească poluarea zonei. Iar satul Roşia Montană, cu casele sale vechi de secole, va dispărea.
O ZI ÎN REPUBLICA POPULARĂ POLONĂ (TO: One Day in People’s Poland) Polonia, 2005, BETCAM SP, 58 Regia: Maciej J. Drygas
O zi în Republica Populară Polonă este povestea unei zile obişnuite din viaţa unor oameni obişnuiţi, din Polonia comunistă. După trei ani de cercetări prin materialele de arhivă din perioada comunistă, autorul s-a oprit asupra zilei de 27 octombrie 1962, o zi ca oricare alta, fără vreun eveniment ieşit din comun. Totuşi, fiecare fragment dezvăluie aspecte memorabile despre absurdităţile acelor vremuri. Montajul combină filmări de arhivă cu scrisori şi documente oficiale. Cei care au trecut prin comunism vor rememora multe din viaţa lor de atunci. Pentru mai tinerii spectatori, filmul oferă o privire asupra unei perioade pe care nu o cunosc şi nu o înţeleg.
LA DRUM România, 1997, BETACAM SP, 45 min. Regia: Dumitru Budrala
Ciobanii din Carpaţi pleacă în fiecare iarnă în transhumanţă, la mii de kilometri depărtare de casă, în căutarea ierbii. Acest “drum al oilor” este oarecum asemănător cu “Drumul mătăsii” sau cu “Drumul sării”. În martie 1997, stăpînul unei turme a fost jefuit şi asasinat într-o pădure. Fiul său cel mic îi găseşte trupul după şapte zile de căutare. Mai mult decît reconstituirea unei crime, filmul prezintă viaţa ciobanilor transhumanţi din sudul Transilvaniei. În cele şapte luni de drum, ciobanii sunt confruntaţi zi de zi cu întîmplări neaşteptate şi obligaţi să parcurgă cîte 25-50 km zilnic, să doarmă sub cerul liber şi să înfrunte vremea şi răutatea oamenilor.
19 MAI CURTEA INTERIOARA A MTR, de la ora 21.00
ULTIMII ŢĂRANI - NEVASTA CEA BUNĂ (TO: The Last Peasants – A Good Wife) Anglia, 2003, 49 min. Regia: Angus Macqueen
Seria în trei parti realizata de Angus Macqueen urmareste destinul a trei familii de români, a caror viata e marcata de realitatiile emigrarii. Satul Budesti din Maramures reprezinta o lume a trecutului, cu carute trase de cai si cu oameni care traiesc în vechile lor credinte. Tinerii din sat, care nu vad nimic romantic într-o asemenea existenta, si-au îndreptat privirile catre Occident. La Budesti, fiecare familie are pe cineva plecat ilegal la munca în strainatate. A Good Wife (Nevasta cea buna) prezinta efectele emigrarii asupra comunitatii locale. Observational, atent si impresionant, filmul evidentiaza schimbarile petrecute în comunitatile rurale ca urmare a caderii comunismului si a deschiderii catre Occident. În Ultimii tarani vedem agonia culturii rurale, care a supravietuit celor doua razboaie mondiale si unei jumatati de secol de comunism, iar acum e pe cale sa dispara dupa numai zece ani de democratie.
BLESTEMUL ARICIULUI România, 2004, DVCAM, 92 min. Regia: Dumitru Budrala
“Ţineam la măgarul meu mai mult decât la bărbat sau la copii. Dar acum a murit. De-aş avea acum un măgar, aş trăi ca un parlamentar”, spune Turica, unul dintre personajele filmului. Ea şi rudele sale colindă din sat în sat, cărând legături imense de mături şi coşuri făcute de mână, pe care încearcă să le dea pe mâncare. Regizorul însoţeşte familia de ţigani în călătoriile pe timp de iarnă. În stil ciné-vérité, filmul trece dincolo de stereotipii. Vedem oameni adevăraţi, care au de-a face cu situaţii absurde sau tragicomice în viaţa de zi cu zi. Un film care duce spectatorul într-o lume a cărei existenţă este aproape de neconceput pentru cei mai mulţi dintre noi.
BELOVY Rusia, b/w, 1993 Regia: Victor Kossakovski
Un drum prafuit de tara, multa vodca si ceai, bai de abur rusesti, vaci si cîini. Kossakovski ne conduce în lumea familiei Belov. Ana Feodorovna, de doua ori vaduva, regreta si acum ca nu s-a maritat cu marea iubire a vietii ei. Mihail, fratele Anei, îsi petrece zilele între bautura, înjuraturi adresate surorii lui si consideratii filozofice asupra marilor probleme ale omenirii. Mai sunt doi frati, care vin din cînd în cînd în vizita. “N-ar trebui sa ne filmezi” spune unul dintre fratii Belov. “N-avem nimic deosebit. Suntem doar niste oameni obisnuiti, care îsi duc viata acolo unde începe rîul”. Si totusi, Kossakovski i-a filmat, pentru a spune si altora, povestea necazurilor si bucuriilor unei familii dintr-un sat îndepartat al Rusiei. Filmul Familia Belov, considerat o capodopera a documentarului post-sovietic, a fost produs la renumitul Studio de film documentar din Sankt Petersburg, a fost prezentat la cele mai prestigioase festivaluri din lume si majoritatea institutelor si academiilor de film din Europa l-au inclus în programa obligatorie de studiu.
Cam asta ar fi fraţilor. Mergeţi de vedeţi, gustaţi şi ascultaţi :)
Cutremurul fusese puternic. Nu putea estima cat de puternic dar era sigură că era mult mai intens decat cel din toamna lui 2004. Zguduirea blocului parca nu se mai termina timp de minute lungi si înfiorătoare. Auzea sirenele din toate direcţiile. Noroc ca blocul rezistase. Aprinse televizorul. Simţea transpiraţia rece de-a lungul coloanei.
"...alertă maxima în zona Crângaşi datorită fisurii barajului de la Lacul Morii. Tot cartierul de la Podul Grant până la Pasajul Lujerului este inundat.
... CNE Cernavodă anunţă alertă de gradul trei datorită fisurării reactorului numărul 2. Cetăţenii sunt rugaţi să rămână în interiorul imobilelor şi să închidă toate orificiile de aerisire pentru a reduce expunerea la praful radioactiv...
...zap...
...circulaţia echipajelor de salvare şi descarcerare este puternic îngreunată de şantierele de pe şosele şi de drumurile închise pentru asfaltare...
...zap...
...temperatura extrem de ridicată accentueaza efectul radiaţiilor...
...zap...
...centrul Bucureştiului este în momentul de faţă pe jumătate prăbuşit. Doar 20% din clădirile dintre Piaţa Unirii şi Piaţa Victoriei mai sunt în picioare. Din Lipscani s-a ales praful..."
Simţea groaza crescând până la o limită insuportabilă. Camera începu să se învârtă în jurul ei şi văzu cu ochii împăienjeniţi cum covorul se apropie vertiginos.
Se trezi brusc, acoperită de sudoare. Băieţelul dormea liniştit în pătuţul lui. Era linişte. Vântul adia răcoros prin copacii luminaţi de lună. Toate luminile din blocul de vis a vis erau stinse. Deschise fereastra şi lăsă vântul să-i mângâie pletele umede, să-i răcorească fruntea încinsă. Era bine. Un vis. Atât.
Ieri s-a stins din viaţă Octavian Paler. Stirea m-a impresionat deşi spre ruşinea mea nu am citit nici o carte de-a lui. Pur şi simplu nu am gasit niciodată starea de spirit potrivită, momentul potrivit. Totuşi l-am apreciat. Mult.
Era unul dintre puţinii intelectuali români care atunci cand îi vezi într-un studio îţi capteaza atenţia cu personalitatea lui. Nu de puţine ori am ajuns în felul acesta captivul unui post de televiziune sau al altuia pentru o perioada mai scurtă sau mai lungă de timp, după caz, subjugat fiind de coerenţa şi simplitatea cu care era capabil să tranşeze cele mai complexe subiecte aflate în dezbatere. L-am admirat pentru inteligenţa si sinceritatea lui în toate interveţiile.
Poate acum o să-mi fac curaj să scot din raft şi să citesc "Deşertul pentru totdeauna", ultima lui carte.
În mod cert peisajul cultural românesc va rămâne mai sărac după dispariţia lui. Dumnezeu să-l odihnească în pace.
Ei uite ca s-a întâmplat... M-a tag-uit Sorella să scriu despre mirosurile care îmi inspira ceva şi care îmi plac. Tag-ul ăsta mă duce automat cu gândul la "Parfumul" lui Suskind, o carte care mie mi s-a părut de-a dreptul genială. Sunt curios să văd ecranizarea deşi tare mă tem ca deşi e regizată de tipul care a făcut "Aleargă Lola, aleargă!" nu se va ridica la nivelul cărţii. Dar who nows? Depinde până la urmă de aşteptările pe care le ai de la el şi ar putea să fie o surpriză plăcută.
No apăi hai să-i dăm drumul:
1. Mirosul de iarbă proaspăt cosită - e ciudat că e printre primele lucruri care îmi vin îm minte. Mă duce cu gândul la vacanţele petrecute în copilărie la străbunici la Gâlgău cu plimbat pe dealuri, dupamieze de citit pe sub copaci dar şi de ieşiri la iarba verde de 1 Mai. E un miros proaspăt pe care îl asociez şi cu vara.
2. Mirosul de lemn - da, second place. Imi aminteste de multe, poate mult si de podeaua din lemn de brad a prietenutzei mele (acum sotzioara iubita). De taiatul de lemne din excursiile cu cortul prin Padiş, Retezat şi alţi munţi. Aici combinat şi cu mirosul de lemn ars în focurile "de tabară" din aceleaşi excursii dar şi (din nou) iarba verde cu familiile mele (Sorella ştie că sunt mai multe :)). Apropo canapeaua mea roşie şi cufăraşul de la IKEA chiar miros frumos a lemn...
3. Mirosul de ciorbă cu afumătură - în principal ciorba de fasole uscată cu afumătură făcută în casă fie de bunicile mele, fie de mama (o demnă urmaşă a bunicii), fie de tata (a fost unul dintre cei mai meseriaşi bucătari amatori), fie de unchiul meu (la ceaun în căsuţa de la vie - o dupamiază de vară irepetabilă dar de neuitat) sau de mama sotzioarei mele (super specialistă în ciorbe cu afumături - aici combinat cu parfumul de tarhon). Sau de ce nu: făcută chiar de subsemnatul pentru prieteni (în perioada bejeniei pe plaiuri francofone).
4. Mirosul de usturoi - ca ingredient de bază în tot felul de mâncăruri. În copilărie îmi plăceau la nebunie (în mare parte din cauza acestui ingredient minune) mâncarea de spanac sau de varză creaţă cu cartofi. De asemenei datorită mujdeiului făcut în diverse feluri (mai gros cu smântână sau mai subţirel fără, eventual făcut după reţeta lui Radu Anton Roman cu roşii tăiate mărunt şi pătrunjel) şi pentru că e Paştele aproape datorită fripturii de miel împănat cu usturoi :) Miam miam... Culinare amintiri ce să zic :)
Cam astea ar fi mirosurile mele dragi care îmi vin în minte acum. Aş mai putea adăuga poate parfumul indescriptibil din Poiana Florilor imediat după ce treceţi de Cascada Galbena din Padiş. Ce să spun? Trebuie să recunosc că deşi urban sufăr de nostalgia naturii...
Şi pentru că e momentul vă doresc un Paşte fericit tuturor! Şi dacă e să dau TAG-ul ăsta mai departe, fie: îi TAG-uiesc pe Woodişor, Arhi, Boamund, Anca Damacus şi Sunhunter.
Senzaţional! Cercetătorii etnografi au descoperit versiunea originală a Mioriţei pe un set de tăbliţe de piatră excavate întâmplător cu ocazia demarării construcţiei autostrăzii Bucureşti-Braşov. Acum în exclusivitate pentru cititorii Strange and Beautiful World textul original.
Ciobanul stătea liniştit în iarba. Îşi potrivise o căpiţă sub cap şi se uita la norul alburiu şi pufos care-i trecea pe deasupra capului. Oiţele păşteau senine în jurul lui iar câinele alerga mulţumit după o muscă enervantă. Uşor plictisit ciobanul îşi scoase săculeţul cu frunze uscate şi din buzunarul chimirului şi îşi rulă o ţigară. Îşi trecu limba pe margine ca să o lipească bine şi o aprinse cu amnarul. Trase adânc în piept fumul parfumat şi suflă câteva cerculeţe care se pierdură discret în aerul tare de munte.
După al treilea fum, norişorul alburiu începu să bată într-un liliachiu deschis cu puţin portocaliu pe margini şi nişte nuanţe roşii şi verde praz pe ici pe colo. Se simţea din ce în ce mai vesel aşa că mai rulă una. Şi atunci se întamplă. Oiţa bârsană se apropie lasciv de el unduindu-se oarecum pervers şi începu să vorbească.
- Bă ciobane, eşti ca pasta. Am impresia că fraierii ăia doi cu care ai băut ieri pălinca aia de prune vor să-ţi facă felul.
Puţin uimit şi pierdut în contemplarea norişorului (care acum se colorase într-un fucsia foarte trendy) ciobanul îi răspunse filozofic:
- Taci fă.
Bârsana însă era obişnuită cu astfel de amabilităţi şi continuă netulburată.
- Băăăăăăăăăăăă oier cu mintea varză ce eşti! I-am auzit aseră cum îşi făceau planuri să-ţi tragă o ghioagă-n cap şi să-ţi vândă oile.
- Te-a lovit paranoia, răspunse ciobanul vrăjit de culoarea aurie a norişorului care dădea foarte bine pe cerul rozaliu. Aaaaaaaaall youuuuu neeeeeeeed is love, pam para pam pam... Ce zici fă de fătuca aia pe care am văzut-o ieri la izvor? S-o iau de nevastă?
- Ţi-e mintea numai la ştoarfe. Pădurea arde şi ciobanul visează.
- Am putea şă facem o nuntă chiar aici, în pădure... sub stele.
- Vezi tu stele dacă vin ăia doi...
- Pesimist-o, răspunse ciobanul după care scoase "Also spracht Zarathustra" de sub căpiţă şi începu să citească.
E oficial. Bucureşti-ul e stăpânit de isteria IKEA - Liviu Mihaiu dixit azi dimineaţă la Radio Guerilla. Adevarul e că magazinul ăsta cred că va reedita succesul Carrefour care a creat cam aceeaşi isterie la deschidere. Când s-a deschis Carrefour Orhideea de exemplu vedeai pe toate coclaurile bucureşteni disperaţi care cărau uscătoare pliabile de haine (cred că a fost hit-ul nr.1 al magazinului).
Acum poţi vedea peste tot (cam de la aeroportul Băneasa până la magazin) oameni cu plase sau cutii IKEA. În prima zi (miercuri) se pare că au avut peste 6000 de vizitatori şi au vândut peste 29000 de articole, iar în weekend a fost omor de-a dreptul. Se pare că are un asemenea succes încât unele persoane se simt obligate să-şi sublinieze lipsa de interes pentru magazinul în cauză doar pentru a se delimita de mainstream.
No apăi nici eu n-am scăpat de isteria în cauză. Şi sincer nu-mi pare rău deloc. Magazinul e super bine organizat: construit pe 2 nivele, cel de sus cu un fel de labirint prin care treci fluent, ghidat de săgeţi de orientare, unde poţi să vezi o expoziţie de mobilier şi diverse aranjamente pregătite pe tipuri de camere şi tipuri de apartamente iar cel de jos cu un fel de depozit tip Metro în care te duci singur şi îţi pui liniştit în coş produsele dorite.
Cum spuneam totul e foarte bine organizat, fiecare produs din expoziţie are etichete pe care ţi se explică ce poţi să faci cu produsul respectiv şi pe unde îl găseşti în depozitul de jos. Culoarele sunt largi astfel încât poţi să treci relativ uşor chiar şi când sunt foarte multe persoane în magazin.
Un mare plus aş da restaurantului tip cantină de la etaj unde poţi mânca civilizat la preţuri de bun simţ feluri de mâncare specific suedeze. Exemplu: o porţie de somon cu catofi natur, legume şi sos te costa 8 RON. Asta în condiţiile în care un sandwich la Snack Attack costă 7 RON iar o shaorma la Spring Time e 6 RON. Mai mult decât decent. O altă surpriză plăcută: când ne îndreptam cu coşul spre casă un angajat ne-a servit cu flacone de apă plată FOR FREE. Doar aşa... să te simţi bine înainte să plăteşti marfa. Un gest civilizat şi frumos neobişnuit pentru miticismul bucureştean. Şi asta evident pe lângă baloane, steguleţe, bombonele, creioane şi alte chestii pe care ţi le împărţeau prin tot magazinul. Frumos.
Plăteşti frumos marfa şi treci de case şi poate ţi-o fi foame după atâta plimbat prin magazin (vreo oră-două lejer). Nici o problemă. La ieşire poţi să-ţi cumperi un hot-dog cu 1 RON (în aceeaşi zi am mâncat încă un hot-dog identic la Baby Expo în Sala Polivalentă cu 3.5 RON !!!!) şi un pahar pentru suc cu 2.5 RON. Paharul ţi-l umpli singur de la dozator. De câte ori vrei. NO KIDDING. Civilizat nu?
Tot pe la ieşire poţi să-ţi cumperi şi pentru acasă câteva chestii de mâncat specific suedeze tot la preţuri OK. Nu m-am putut opri să nu cumpăr un pachet de chipsuri, o borcan de hering în sos de muştar şi un salam din carne afumată de ren, toată povestea 10 RON.
Trucuri de marketing? Evident. Marketing pur: află ce are nevoie consumatorul şi ajută-l să fie cât mai mulţumit de tine ca să mai revină şi să cheltuie cât mai mulţi bani. Nu cum se proceda la noi: fraiereşte consumatorul să vină la tine şi ia pielea de pe el.
Economie de costuri? Evident. Dar făcute cu cap. Uite că poţi face economie de costuri şi oferind servicii conexe de acest gen foarte ieftin şi făcând o adevărată filozofie de brand din asta. Cum economiseşti costurile? Vinzi semifabricate nu produse finite pentru că dai mobila dezansamblată. Pe de o parte nu plăteşti ansamblarea în fabrică, pe de altă parte o transporţi şi o depozitezi mai uşor şi mai ieftin.
Interviu de angajare la IKEA. "Luaţi un scaun şi faceţi-vă comod!"
Recunosc că am petrecut aseară cca. o oră montând un cufăr (dintr-un teanc de scânduri şi o mână de şuruburi şi şurubele) dar cel puţin am ajuns să-mi cunosc cât se poate de intim mobilierul. Până la ultimul şurub.
Partea bună? Până la urmă sistemul ăsta suedez mi se pare foarte educativ. Poate am fost noi prea obişnuiţi să primim lucrurile de-a gata şi în felul acesta tot poporul poate să înveţe că dacă vrei ceva mai ieftin trebuie să pui şi tu umărul, să strângi şi tu un şurub. Dacă nu, poţi în continuare merge la Mobexpert să-ţi cumperi o băncuţă din trei scânduri de pal gata ansamblate la 330 RON (cufărul pomenit mai sus mult mai funcţional şi din lemn masiv combinat cu placaj, neansamblat e drept, a costat 290 RON).
Unul dintre locurile mele preferate din Bucureşti e Librăria Cărtureşti de pe Arthur Verona. Cine o cunoaşte îşi poate da seama de ce. E o altă lume. Şi-ar găsi locul fără nici un fel de problemă prin Beaubourg sau Marais în inima Parisului. E o plăcere până şi să te plimbi doar prin încăperile super vintage re-create din imaginaţia şi memoria domnului Şerban Sturdza.
Un loc magic unde te aşteaptă surprize la tot pasul: aici o secţiune de romane frumos organizate tematic şi pe edituri, acolo un colţ cu literatură pentru copiii şi muzică bună, ceaiuri şi cafele, filme cool (cam scumpe e drept)... dichis ce mai.
No bine. Şi ca să trec la subiectul propriuzis al post-ului: muzica jazz. Nu ştiu cum se face dar cultura mea muzicală are lacune serioase în domeniul jazzului. Adevărul e ca n-am prea avut ocazia să ascult prea mult jazz la viaţa mea (exceptie făcând o frumoasă perioadă cand am avut acces la un Jazz Radio). Ei bine se pare că am ajuns la vârsta la care mi-am pus problema să acopăr într-o oarecare măsura aceasta arie culturala şi uite ca Libraria Cartureşti a venit la fix cu o oferta bestială pentru ignoranţi ca mine: CD-uri cu clasici ai jazz-ului la fabulosul preţ de 3 lei noi.
Evident am fost profund impresionat de ofertă şi mi-am îmbogaţit instant muzicoteca cu nişte CD-uri semnate Dizzy Gilespie, Art Tatum, Ella Fitzgerald, Charlie Parker, Django Reinhart şi încă câţiva al caror nume nu l-am reţinut care s-au aşezat frumos în completarea deja existentelor CD-uri cu Mircea Tiberian, Saint Germain, Cowboy Beebop, Diana Krall şi Carla Bruni.
Povestea filmului e simpla: Zack (Seth Rogen) si Miri (Elizabeth Banks) locuiesc impreuna din ratiuni finaciare fiind prieteni platonici de cand timpul. Dupa o intalnire de 10 ani de la absolvirea liceului sunt pusi in situatia de a da fata cu realitatea: raman fara apa, curent si incalzire datorita facturilor neplatite. Solutia? Originala: de ce n-ar face un film porno pe care sa-l vanda fostilor colegi. Restul e o nebunie tip Kevin Smith. Si nu... Jay and Silent Bob nu apar ca atare in film desi Jason Mewes (Jay) are totusi un rol "mare". Deci nici un cameo al regizorului de data aceasta (obisnuit fiind sa apara in rolul lui Silent Bob).
