Dragoş Vodă - istorie alternativă

Dacă vreţi să vedeţi o ecranizare demnă de Oscar a poveştii uimitoare şi terifiante a mult prea viteazului Dragoş-Vodă, nu rataţi sub nici o formă pictorialul anti-documentar produs de Grupul Român pentru o Istorie Altenativă şi MUTZUNAKIA COMPANY.

Această "vulgarizare a unui moment critic din istoria românească" cum caracterizează opusul doamna Ana Maria Gruia (co-scenarist, co-regizor şi cameraman înpreună cu Vladimir Agrigoroaei şi Valentin Sălăgeanu) va schimba radical felul în care percepeţi în momentul actual acest punct definitoriu al istoriei naţionale esenţial prin prisma aspectului generator de entitate pre-statală.

Muţi de admiraţie aşteptăm sequel-urile în care să fie prezentate şi alte momente istorice esenţiale cum ar fi: Bătălia de la Posada, Unirea lui Mihai Viteazu, Ocuparea Sarmisegetusei de către romani sau Prima Mineriada. O menţiune specială bourului şi pisicii Fazzy.

Descoperit datorită lui Anca Damacus.

Lunar Park

De Bret Easton Ellis am citit mai demult doar "American Psycho" într-o ediţie în engleză. E o carte care îmi trezeşte amintiri fiindcă am cumpărat-o la Paris de la Shakespeare&Co de lângă Notre Dame. Văzusem eu că proprietarul librăriei, un anume George de vreo 80 şi ceva de ani pune o ştampilă pe fiecare carte cumpărată la el, ca un brand propriu, o valoare adăugată, şi mi-am propus să-mi iau şi eu ceva deşi eram aproape lefter. După o lungă deliberare am ales "American Psycho".

N-aş putea spune exact de ce. Cred că auzisem ceva de controversele ridicate de carte, de violenţa extremă şi de faptul că totuşi era aclamată de critici ca o analiză acidă a Americii anilor '80. În prima fază, după ce am citit câteva capitole, m-a lovit o disonanţă cognitivă de am întrerupt şi reluat lectura în mod repetat timp de câteva luni. Deşi minimalizasem initial posibilele efecte negative cu curajul şi curiozitatea necunoscătorului, pur şi simplu îmi provoca repulsie.

Era prea violentă. Prea agresivă. Prea corozivă şi înspăimântătoare. Până la urmă i-am dat de capăt în urma unui chin lung.

Acum câteva luni am primit cadou de ziua mea "Lunar Park", tot de Bret Easton Ellis apărută la Polirom. Am privit-o oarecum cu suspiciune după experienţa anterioară cu autorul în cauză dar mi-am luat inima în dinţi acum vreo săptămână şi ceva şi m-am pus pe citit.

Trebuie să recunosc că e o carte super mişto, foarte bine scrisă şi care te ţine cu sufletul la gură până la ultima pagină. Este în acelaşi timp un experiment deosebit de interesant. Începe ca o autobiografie autentică (?), autorul povestind contextul (real?) în care şi-a scris cărţile, asezonat cu elemente (reale?) din viaţa lui din acea perioadă (succesul venit poate prea devreme, banii, adulaţia criticii, a cititorilor, banii, excesul de droguri, maşinile, costumele Armani, banii) după care, neobservat, gradual, începe să introducă elemente fictive (?): depresia nervoasă, retragerea la ţară împreună cu actriţă cu care avea un băiat, căsătoria, viaţa din suburbia luxoasă şi coşmarul.

Coşmarul, pentru că idila virează dramatic spre un roman horror: păpuşa care pare vie, eviscerează veveriţe şi zgârie uşile, criminalul ieşit din carte, mobila care se rearanjează singură, mailurile misterioase, covorul care îşi schimbă culoarea, casa care se transformă, totul pe fondul excesului de alcool, medicamente şi droguri, ceea ce face să reconsideri permanent realitatea ca o posibilă halucinaţie continuă. Lovecraft meets Boris Vian meets Frederic Beigbeder.

În mod cert romanul are mai multe chei de citire. Probabil o cheie posibilă ar fi: o dramă a autorului bântuit de propria operă, de presiunea aşteptărilor imense create de succesele timpurii, de nevoia de a se autodepăşi mereu. Dar cum să te depăşeşti când te-ai lansat fulminant tocmai călcând în picioare limitele? Criza succesului împinge autorul/personajul Bret Easton Ellis spre excese de toate felurile şi îl face incapabil de a avea o relaţie sinceră cu oamenii din jurul său.

Stau martori imposibilitatea relaţiei cu soţia, distanţa permanetă de fiul său, resentimentele pentru un tată alcoolic şi distant pe care ajunge să-l imite involuntar. O poveste tristă şi fascinantă, la fel ca istoria băieţilor care dispar din viaţa familiilor lor răpiţi/fugiţi într-un neverneverland pe invers, o lume a adulţilor-prea-devreme-mereu-copii.

Şi regretele. Regretele şi teama tardivă de a fi lansat în lume monştri, fiinţe fictive capabile să se materializeze în mintea cititorilor şi să provoace rău. O întrebare dificilă: este autorul responsabil de posibilele efecte negative ale creaţiei sale? Reuşeşte Bret Easton Ellis să se împace cu memoria tatălui său şi cu realitatea fiului său? Este posibil să des-scrii ceva ce a fost scris fără să dai timpul înapoi? Citiţi ca să aflaţi.

Este o carte care vă loveşte în plex, vă lasă fără aer şi vă pune pe gânduri în acelaşi timp.

Diesel.com

Uite un super exemplu de publicitate "ne-ortodoxa" venind din partea mărcii Diesel.

Dacă intraţi pe www.diesel.com veţi constata că este "hackuit" de două fete simpatice care au "răpit" un vânzător dintr-un magazin Diesel şi îl ţin sechestrat într-o cameră de hotel fiind filmate în permanenţă de o serie de camere de luat vederi.

Vi se pare cunoscut conceptul? Da, este chiar un fel de Big Brother interactiv în care puteţi să discutaţi în direct atât cu fetele cât şi cu "victima" lor.

Enjoy!

McLeod... din clanul McLeod

Sau mai exact fraţii McLeod. De 7 ani, Greg şi Myles McLeod îşi poartă războiul lor de guerrilla cu animaţia comercială de proastă calitate aruncând mici perle de înţelepciune în faţa tuturor celor dispuşi să le primească.

Prezenţi pe BBC ONE, Channel 4 sau Atomfilms ei sunt creatorii micuţului ninja în devenire Fuggy Fuggy, a invincibilului M Man şi a ciudatului Dr.Fish. Tot ei au dramatizat textele incoerente din spam-uri în terifiantul Spamland şi şi-au spus părerea despre politica nord-atlantică actuală în superbele Atlantic Drift şi Camapign Jukebox.

Vizitaţii! S-ar putea să vă placă mult de tot. S-ar putea să deveniţi chiar dependenţi.

Tupeu pe muchie de tigaie

Dupa succesul fulminant al opusului "Singur sub duş", aventurierul monden, bucătar, călător, om de cinema şi publicitate, Dan Chişu a scos o nouă carte: "Reţete pe muchie de tigaie".

Departe de mine să contest savoarea reţetelor din carte, cât se poate de originale şi de apetisante (demne de creatorul restaurantului Esperanto) şi nici forma grafică a cărţii (care e ticsită cu poze atât de superbe încât îţi vine să pleci imediat la cumpăraturi de ingrediente şi să te apuci de gătit).

Ceea ce mi se pare însă un tupeu maxim este ca un guru gastronomic de talia lui Dan Chişu să-şi lanseze cartea la preţul de 69.99 RON (peste 20 de euro) în condiţiile în care cartea în cauză e burduşită de reclame la diverse branduri: de la maioneza de la Bunica la zaharul Margaritar, Restaurantul Esperanto (deh! puţin autopromo nu strică), cuptoarele LG, tigăile Tefal, praful de copt Dr.Oetker, etc. În total am numărat echivalentul a 15 pagini A4 de reclame la vreo 95 de pagini de carte!

Acum una din două: ori eşti meseriaş de meseriaş în ale bucătăriei şi îţi permiţi să-ţi vinzi cartea la aproape 700.000 de lei vechi (în condiţiile în care în librărie se găseşte superba carte de bucate a lui Jamie Oliver "La masă cu Jamie" - super "chef" cunoscut peste tot în lume - la numai 54.5 RON cu un număr de pagini dublu faţă de muchiile lui Chişu), ori eşti un pârlit de wannabe şi îţi umpli cartea de reclame să-ţi mai reduci costurile şi atunci o vinzi la un preţ rezonabil.

Ar mai fi şi varianta în care domnul Chişu, importatorul "Nopţii Devoratorilor de Publicitate" (lucru pentru care îi mulţumim), a dat de fapt dovada unui rafinament deosebit şi a umplut intenţionat cartea de reclame, nu pentru bani (departe de el astfel de raţionamente mercantile) ci din dragoste de advertising şi atunci cartea "Reţete pe muchie de tigaie" este de fapt un experiment post-modern în care originalitatea se exprimă nu doar prin reţete ci şi prin alternarea elegantă a paginilor utile cu reţete cu pagini de reclame inutile, dar marginal estetice, reflectând prin acest demers artistic modul în care publicitatea se împleteşte natural cu fiecare clipă din viaţa noastră de zi cu zi.

Stranger than Paradise

America. Simplă.
În alb şi negru.
Avionul aterizează.
Şovăitoare, Eva pătrunde în ţara tuturor posibilităţilor ca o Alice est europeană urmărind uimită iepurele pârlit, zdrenţăros, cartofor şi tupeist pe străzile unui New York rece şi neprimitor. Bine aţi venit în America! Bine aţi venit în lumea lui Jim Jarmush!

Bine aţi venit în lumea celor care au pierdut direcţia şi nu au mai căutat-o niciodată.

Biblica Eva vine din Budapesta cu acea inocenţă naivă a celor de dincolo de Cortina de Fier. Vărul ei, Willie, micul escroc fără noroc şi fără aspiraţii, uns cu toate alifiile societăţii de consum îi oferă pe tavă Marele Măr al cunoaşterii şi nimic nu va mai fi la fel. Senzaţiilor individuale simple, calde şi unice, gusturilor ample şi sincere ale Estului oprimat i se opun ostentativ aromele de masă, congelate, fade şi artificiale ale Westului liber.

Willie: You're sure you don't want a TV dinner?
Eva: Yes. I'm not hungry. Why is it called TV dinner?
Willie: Um... You're supposed to eat it while you watch TV. Television.
Eva: I know what a TV is. Where does that meat come from?
Willie: What do you mean?
Eva: What does that meat come from?
Willie: I guess it comes from a cow.
Eva: From a cow? It doesn't even look like meat.
Willie: Eva, stop bugging me, will you? You know, this is the way we eat in America. I got my meat, I got my potatoes, I got my vegetables, I got my dessert, and I don't even have to wash the dishes.

Paradoxal comunismul estic este locul ce lasă mai multă libertate de dezvoltare individului, diversităţii spre deosebire de materialismul vestic ce uniformizează totul: oamenii, locurile, distracţiile, visurile.

Eddie: You know, it's funny... you come to someplace new, an'... and everything looks just the same.
Willie: No kiddin', Eddie.

Ceea ce uneşte însă cele două lumi e lipsa oricărei speranţe. Fie că e vorba de lipsa unui orizont datorată limitărilor impuse de regim, fie că e vorba de orizontul prea vast al Americii care îţi oferă toate posibilităţile fără să-ţi dea şi mijloacele cu care să le atingi: rezultatul e acelaşi. O plutire în derivă, fără rost printr-o lume fără rost.

Cu toate astea, cu toate că majoritatea lor sunt niste rataţi totali, îi inţelegi. Înţelegi ce simte fiecare dintre ei pentru că odată ai simţit şi tu acelaşi lucru. Poate îl simţi şi acum. Poate eşti şi tu unul dintre ei. Aici e magia lui Jim Jarmush.

Pâine cu untură şi ceapă...

Prima oara am auzit de legenda Erno Ciupe Bartha în Music Pub-ul din Cluj. Pentru cine nu e din zonă: Music Pub-ul era (pe la sfârşitul anilor '90 pe când băteam mai des străzile Clujului) o instituţie în sine. Era în primul rând o pivniţă cu mese masive de lemn unde tot studentul pârlit putea să bea linistit o bere şi să mănânce o pizza (dacă era în prejma bursei) sau o pâine cu unsoare şi cu ceapă (dacă era terminat rău).

Dar ceea ce era şi mai mişto era Carnavalul care se organiza acolo în fiecare an prin ianuarie şi care aduna toţi nebunii oraşului la bal mascat.

Doar ca să vă pun în temă, la ediţia la care am participat (costumat destul de banal cu o mască luată la intrare) puteai să te întalneşti cu: un cântăreţ de operă pe la 50 de ani costumat în albinuţă, un grup de băieţi în costume naţionale cu funie la gât şi crenguţe în mâini (reprezentau "Pădurea Spânzuraţilor") sau o striperiţă îmbrăcată frumos în vopsea roşie care dansa într-o imensă sticlă de votcă din plastic. Decadenţă maxima ce mai :) Ei bine atunci am aflat că localul aparţine unui personaj excentric pe nume Erno Ciupe care e artist şi profesor la Facultatea de Arte din Cluj, el fiind şi organizatorul Carnavalului anual şi cel care stimula descărcarea nebună de creativitate din Pub.

Vremea studenţiei a trecut, Clujul e destul de departe dar uite că acum două săptamâni am avut bucuria de a vedea la "Garantat 100%" un filmuleţ numit "Poveste cu un prieten" în care Cătălin Ştefănescu povestea despre cine credeţi? Da, Erno Ciupe Bartha. Vă recomand călduros filmuleţul, în care acest artist total pregăteşte o minune de mâncare la wok (mi-am notat instant reţeta pentru a-mi calma măcar pe viitor papilele gustative stimulate cerebral în urma vizionării).

Ideea e că filmul m-a pus pe gânduri şi am început să caut pe net după acest artist şi am aflat că a început cu diverse afaceri până să ajungă în situaţia de a se putea dedica artelor, că şi-a vândut toate afacerile şi s-a retras undeva la ţară pe lângă Cluj unde dă lecţii de sculptură copiilor din sat, expune sculpturi în fân (a participat la "Fânfest"), statuete în bronz şi umblă pe dealuri cu IMS-ul lui pictat cu florea soarelui când nu are cursuri la facultatea de Arte din Cluj. Ce mai, îţi face chef să-ţi trăieşti viaţa din plin!

Comisarul revine... din morţi

Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC) a acordat din nou finanţare brontozaurului cinematografiei romaneşti Sergiu Nicolaescu. Mult stimatul actor, scenarist, regizor, etc. (de ce imi aminteşte asta de academician, doctor, inginer?) va primi 1.800.000 RON pentru realizarea filmului "Supravieţuitorul" care il va resuscita cu mâinile curate pe comisarul Moldovan.

Surse anonime din anturajul regizorului susţin ca filmul va fi o punere in contextul romanesc a temei din "Day of the dead" de George A. Romero. Acţiunea va fi filmată în proporţie de 90% in sediul CNC unde comisarul Moldovan, revenit la viaţa şi ajutat de un juriu-zombie, va trage ţepe contribuabililor, tinerilor regizori din noul val şi spectatorilor români.

Doritorii pot semna o petiţie impotriva acestei decizii aici.

Evanghelia lui Jimmy

Un tânăr curăţător de piscine din Connecticut află că e reîncarnarea lui Isus Christos, clonat de serviciile secrete americane în timpul administraţiei Clinton pe baza ADN-ului extras din Giulgiul de la Torino. Nebunie ? Da. Şi punctul de plecare a romanului lui Didier van Cauwelaert „Evanghelia lui Jimmy”.

Romanul debutează cu momentul în care Bill Clinton predă ştafeta lui George W. Bush menţionînd în treacăt înainte să părăsească Biroul Oval: „A... şi l-am clonat pe Isus”. Reuniunea care urmează ne pune în temă cu „Proiectul Omega” prin care geneticienii americani, sub protecţia serviciilor secrete au reuşit să cloneze pentru prima dată o fiinţă umană. Şi nu pe oricine. Pe baza ADN-ului prelevat de pe controversatul Giulgiu din Torino americanii au creat o clonă a lui Isus Christos cu scopul de a-l folosi ca o armă mediatică. Urmarea? Administraţia conservatoare a lui George W. Bush opreşte proiectul, distruge documentaţia şi embrionii rămaşi şi taie finanţatea cercetătorilor implicaţi. Clonei în vârstă de 6 ani i se pierde urma la scurt timp în urma unui incendiu ce cuprinde centrul de cercetare.

Peste 26 de ani, FBI-ul îi regăseşte urma. Tânărul orfan se numeşte Jimmy Wood e în vârstă de 32 de ani şi curăţă piscine pentru oamenii bogaţi. Şi maşinăria se dezlănţuie. V-aţi gândit vreodată cum s-ar comporta Isus Cristos dacă ar fi obligat să trăiască în zilele noastre ? În mod cert nu ar putea avea aceeaşi abordare ca în trecut aşa că Jimmy este implicat într-un Program intensiv de pregătire mesianica la care participă nutriţionişti, lingvişti, geneticieni, preoţi, rabini, reprezentanţi ai islamului, traineri mentali, CIA, FBI, medici, oameni de PR… totul coordonat de un regizor de la Hollywood. Caci vorba unui personaj: “Ce rost are sa ai un Isus dacă nu e omologat de Vatican ?”.

Deşi povestit pe scurt romanul poate părea o parodie ieftină, nu e deloc aşa, tratând cu o maximă seriozitate ipoteza propusă, frământările lui Jimmy, neîncrederea şi îndoiala contrapuse credinţei oarbe totul împachetat într-o ironie când fină cand cinic de acidă la adresa unei societăţi subjugate în plasa strânsă a intereselor personale şi a sferei materiale care a ucis de mult inocenţa şi spiritualitatea. Un imn adus liberului arbitru, îndoielii şi iubirii.

Didier van Cauwelaert s-a născut în 1960 la Nisa şi a început să scrie de la 8 ani. A fost publicat pentru prima dată într-un ghid de programe TV cu un interviu imaginar luat de tânarul autor Gretei Garbo. În 1994 a primit premiul Goncourt pentru romanul “Un aller simple”. Romanul “Evanghelia lui Jimmy” împleteşte armonios elemente reale (multiplicarea sectelor care pretind că au realizat cu success clonarea umana, diversele ipoteze ştiinţifice privind Giulgiul din Torino, strategii geopolitice actuale) cu elemente fictive şi o idee de science-fiction şi de misticism. Recomandat călduros!