WTF! A disparut Republik! Mda... m-am trezit si eu sa scriu despre asta dupa o luna si ceva de la eveniment dar acum am aflat.
In fine... Adevarul e ca, obisnuit cu modul haotic de aparitie al revistei nu m-am impacientat prea tare cand n-am vazut-o o vreme. S-a mai intamplat si mai demult. E normal. Nu e o revista comerciala. Nu respecta regulile. Poate apare luna viitoare un numar dublu. Sau unul special numai cu muzica. Sau poate isi schimba design-ul. Ca un fan al revistei asteptam surpriza lunara si n-am fost niciodata dezamagit. Calitatea revistei nu a fost niciodata liniara, a urmat suisuri si coborasuri dupa inspiratia de moment a redactorilor dar asta era OK. Era acceptabil. Facea parte din joc. Si era bine.
Ce s-a intamplat? Daca am inteles bine, la sfarsitul lui iulie redactia intrega s-a luat si a plecat sub presiunea board-ului care voia sa schimbe continutul editorial. Unde a plecat? Pe net. S-a repliat si a facut Rekino care e un blog colectiv cu post-uri in linia Republik, scrise de oamenii de la Republik pentru publicul Republik. Il gasiti aici.
By the way board-ul de la Igloo care era spatele financiar al revistei a decis sa continue sa publice Republik dar cu o noua echipa redactionala si cu un continut diluat cu arhitectura (beurk!), design (yuk!) si arta moderna (hmmm). Nu-i prevad un viitor prea stralucit desi who knows... Am apreciat cu adevarat pe cei de la Igloo ca au avut bunavointa sa sustina pana acum Republik-ul. Chiar am si cumparat niste Igloo in ideea ca astfel de oameni merita interesul. Recunosc ca nu m-a prins si m-am resemnat ca nu sunt in target. Totusi ma intreb cat de confuzi o sa fie cititorii obisnuiti ai Republik cand o sa vada coperta si articolul principal: CHINA arhitectura copy/paste ?!? WTF? Ca si cum ai cumpara o sticla de Coca Cola si ai gasi inauntru Frutti Fresh de portocale. Asta e.
Cu asta dispare singura revista independenta de cinema din Romania si cinefilii raman a doua oara cu ochii in soare dupa experienta Pro Cinema (aveam toate numerele in momentul in care a disparut de pe piata). Acum sunt in aceeasi situatie cu Republik. Totusi acum situatie e alta: exista Cinemagia, IMDB-ul e mult mai complex decat pe-atunci, a aparut Rekino iar republikani mai pot fi gasiti si prin revista HBO sau Maxim.
Cu siguranta o sa vizitez cu placere site-ul si o sa incerc sa pastrez contactul cu ei dar cu toate astea deceptia si gustul amar raman, ca si tanjeala dupa mirosul de cerneala si netezimea paginii tiparite asteptate cu nerabdare in fiecare luna...
Dacă într-un post anterior am apucat să vă spun una alta despre Enki Bilal, cred că ar fi timpul să vă prezint un alt monstru sacru al benzilor desenate: Hugo Pratt.
M-am întalnit cu una dintre lucrările lui întâmplător încă din adolescenţă, cu puţin înainte de revoluţie şi am fost impresionat de bogăţia detaliilor, de intriga neobişnuit de complexă a poveştii - îmi amintesc că era o aventură a lui Corto Maltese (personajul lui cel mai cunoscut) în căutarea continentului dispărut Mu, desenată în alb negru. Ulterior am reuşit să văd în Franţa o parte din restul lucrărilor şi am rămas uimit să observ că avea secţiuni întregi rezervate în fiecare magazin de benzi desenate şi că preţurile primelor ediţii erau astronomice.
Descoperind desenele lui pe filiera franceză nici nu mi-a trecut prin minte că de fapt e italian, că operele lui sunt apărute destul de demult şi sunt pietre de temelie în istoria benzilor desenate la fel ca şi albumele lui Herge.
Ca să începem cu începutul Hugo Pratt s-a născut în 1927 în apropiere de Rimini în Italia şi a avut o viaţă plină de călătorii, reflectată de altfel şi în albumele lui.
Din Veneţia în Etiopia, din Austria în Buenos Aires, din Franţa în Canada sau insulele din Pacific, Pratt a bătut lumea în lung şi în lat la fel ca şi personajul său: căpitanul Corto Maltese, fascinantul aventurier rebel (tatăl marinar englez, mama ţigancă din Gibraltar) care în majoritatea cazurilor se aşează de partea celor oprimaţi fie că e vorba de amerindieni, de revoluţionari irlandezi sau ruşi în luptă cu regimul ţarist.
Pe lângă Corto care apare în 12 albume, cel mai fascinant după parerea mea, a publicat şi albume independente şi seria Scorpionii Deşertului care însumează 5 albume. Unul dintre lucrurile cele mai impresionante la Hugo Pratt sunt peisajele desenate nu din fantezie sau fotografii ci chiar la faţa locului. De aici şi izul autentic al poveştilor în care împleteşte mereu elemente cu savoare locală.
Citiţi aventurile lui Corto Maltese şi veţi fi purtaţi într-o lume misterioasă şi exotică dintr-un alt timp. Recomandat cu căldură!
Dragilor, dacă nu aveţi nici un plan pentru weekend şi aţi vrea să vedeţi nişte filme documentare interesante într-un cadru inedit faceţi o vizită la Muzeul Ţăranului Român. E unul dintre muzeele cele mai cool de artă populară, cu totul diferit de ce am mai vazut prin ţară şi în plus în acest weekend găzduieşte The Best of Astra Film Festival (a început de ieri dar mai aveţi două zile: 18-19 Mai).
Ceea ce e şi mai interesant e că pe lângă documentare foarte interesante puteţi gusta nenumărate bunătăţi la Clubul Ţăranului Român din incintă, cum ar fi: păstrăvi afumaţi în crengi de brad, o selecţie de brânzeturi tradiţionale (vezi brănză de burduf în scoarţă de copac) şi diverse chestii la grătar aduse de cel mai tare măcelar din Bucureşti.
Totul garnisit auditiv de Hegeduşii din Bihor care o să vă cânte la celebrele vioare cu goarna, aşa numitele highieghie (imposibil de transcris fonetic). Ia ascultaţi o ţârucă să ştiţi despre ce e vorba:
Iaca şi programul filmelor pe azi şi mâine:
18 MAI SALA HORIA BERNEA, de la ora 17.00
COPII CARTIERULUI-DORMITOR (TO: Street Punk Moscow) Rusia/Germania, 2005, DVCAM, 35 min. Regia: Korinna Krauss, Janna Ji Wonders
Filmul observă un grup de tineri punk dintr-un cartier mărginaş de blocuri al Moscovei. Copiii cartierului dormitor nu au cum să se conformeze aşteptărilor adulţilor. Trăiesc suspendaţi între ziua de ieri şi cea de mîine. Deviza lor este “Îmbată-te! Distrează-te! Tunde-te punk şi vei înţelege ce contează cu adevărat.”
UN NOU ELDORADO (TO: Új Eldorádó; New Eldorado) Ungaria, 2004, DVCAM, 76 min. Regia: Tibor Kocsis
Un sat cu case vechi de secole. Un sat unde oamenii îşi preţuiesc pământul, biserica şi străbunii. Un sat înconjurat de munţi care ascund tone de aur şi argint. Datorită zăcămintelor de metale preţioase, Roşia Montană a fost “curtată” de corporaţii internaţionale ale industriei extractive. Roşia Montană Gold Corporation, o companie româno-canadiană, vrea să deschidă aici o mină de aur. Oamenii ar trebui strămutaţi într-o aşezare nouă cu case moderne. Aurul şi argintul se vor găsi din belşug în acest nou Eldorado. Aproximativ 800 de hectare de teren vor fi acoperite de deşeuri contaminate cu cianuri, dar ar urma să se construiască un dig care să oprească poluarea zonei. Iar satul Roşia Montană, cu casele sale vechi de secole, va dispărea.
O ZI ÎN REPUBLICA POPULARĂ POLONĂ (TO: One Day in People’s Poland) Polonia, 2005, BETCAM SP, 58 Regia: Maciej J. Drygas
O zi în Republica Populară Polonă este povestea unei zile obişnuite din viaţa unor oameni obişnuiţi, din Polonia comunistă. După trei ani de cercetări prin materialele de arhivă din perioada comunistă, autorul s-a oprit asupra zilei de 27 octombrie 1962, o zi ca oricare alta, fără vreun eveniment ieşit din comun. Totuşi, fiecare fragment dezvăluie aspecte memorabile despre absurdităţile acelor vremuri. Montajul combină filmări de arhivă cu scrisori şi documente oficiale. Cei care au trecut prin comunism vor rememora multe din viaţa lor de atunci. Pentru mai tinerii spectatori, filmul oferă o privire asupra unei perioade pe care nu o cunosc şi nu o înţeleg.
LA DRUM România, 1997, BETACAM SP, 45 min. Regia: Dumitru Budrala
Ciobanii din Carpaţi pleacă în fiecare iarnă în transhumanţă, la mii de kilometri depărtare de casă, în căutarea ierbii. Acest “drum al oilor” este oarecum asemănător cu “Drumul mătăsii” sau cu “Drumul sării”. În martie 1997, stăpînul unei turme a fost jefuit şi asasinat într-o pădure. Fiul său cel mic îi găseşte trupul după şapte zile de căutare. Mai mult decît reconstituirea unei crime, filmul prezintă viaţa ciobanilor transhumanţi din sudul Transilvaniei. În cele şapte luni de drum, ciobanii sunt confruntaţi zi de zi cu întîmplări neaşteptate şi obligaţi să parcurgă cîte 25-50 km zilnic, să doarmă sub cerul liber şi să înfrunte vremea şi răutatea oamenilor.
19 MAI CURTEA INTERIOARA A MTR, de la ora 21.00
ULTIMII ŢĂRANI - NEVASTA CEA BUNĂ (TO: The Last Peasants – A Good Wife) Anglia, 2003, 49 min. Regia: Angus Macqueen
Seria în trei parti realizata de Angus Macqueen urmareste destinul a trei familii de români, a caror viata e marcata de realitatiile emigrarii. Satul Budesti din Maramures reprezinta o lume a trecutului, cu carute trase de cai si cu oameni care traiesc în vechile lor credinte. Tinerii din sat, care nu vad nimic romantic într-o asemenea existenta, si-au îndreptat privirile catre Occident. La Budesti, fiecare familie are pe cineva plecat ilegal la munca în strainatate. A Good Wife (Nevasta cea buna) prezinta efectele emigrarii asupra comunitatii locale. Observational, atent si impresionant, filmul evidentiaza schimbarile petrecute în comunitatile rurale ca urmare a caderii comunismului si a deschiderii catre Occident. În Ultimii tarani vedem agonia culturii rurale, care a supravietuit celor doua razboaie mondiale si unei jumatati de secol de comunism, iar acum e pe cale sa dispara dupa numai zece ani de democratie.
BLESTEMUL ARICIULUI România, 2004, DVCAM, 92 min. Regia: Dumitru Budrala
“Ţineam la măgarul meu mai mult decât la bărbat sau la copii. Dar acum a murit. De-aş avea acum un măgar, aş trăi ca un parlamentar”, spune Turica, unul dintre personajele filmului. Ea şi rudele sale colindă din sat în sat, cărând legături imense de mături şi coşuri făcute de mână, pe care încearcă să le dea pe mâncare. Regizorul însoţeşte familia de ţigani în călătoriile pe timp de iarnă. În stil ciné-vérité, filmul trece dincolo de stereotipii. Vedem oameni adevăraţi, care au de-a face cu situaţii absurde sau tragicomice în viaţa de zi cu zi. Un film care duce spectatorul într-o lume a cărei existenţă este aproape de neconceput pentru cei mai mulţi dintre noi.
BELOVY Rusia, b/w, 1993 Regia: Victor Kossakovski
Un drum prafuit de tara, multa vodca si ceai, bai de abur rusesti, vaci si cîini. Kossakovski ne conduce în lumea familiei Belov. Ana Feodorovna, de doua ori vaduva, regreta si acum ca nu s-a maritat cu marea iubire a vietii ei. Mihail, fratele Anei, îsi petrece zilele între bautura, înjuraturi adresate surorii lui si consideratii filozofice asupra marilor probleme ale omenirii. Mai sunt doi frati, care vin din cînd în cînd în vizita. “N-ar trebui sa ne filmezi” spune unul dintre fratii Belov. “N-avem nimic deosebit. Suntem doar niste oameni obisnuiti, care îsi duc viata acolo unde începe rîul”. Si totusi, Kossakovski i-a filmat, pentru a spune si altora, povestea necazurilor si bucuriilor unei familii dintr-un sat îndepartat al Rusiei. Filmul Familia Belov, considerat o capodopera a documentarului post-sovietic, a fost produs la renumitul Studio de film documentar din Sankt Petersburg, a fost prezentat la cele mai prestigioase festivaluri din lume si majoritatea institutelor si academiilor de film din Europa l-au inclus în programa obligatorie de studiu.
Cam asta ar fi fraţilor. Mergeţi de vedeţi, gustaţi şi ascultaţi :)
Recunosc. Sunt fan BD. De fapt îmi amintesc că deja în clasele primare îmi plăceau la nebunie benzile desenate. Prin clasa a II-a cred, am schimbat chiar o lentila măritoare (şi ştiţi ce cool poate fi o lentilă măritoare la acea vârstă) pentru vreo 3 reviste Pif, cam zdrenţuite e drept, dar ce conta? Nu am regretat schimbul :)
De altfel oferta de benzi desenate pe la noi era destul de limitată în acele dragi şi fericite vremuri de restrişte.
Pe lângă ocazionalele reviste Pif şi uneori Rahan (care mi-au deschis de voie, de nevoie apetitul pentru limba franceză) îmi amintesc că eram mare consumator de "Luceafărul copiilor" (mă întreb ce s-a ales cu revista respectivă şi cu desenatorii români de benzi desenate) care avea câteva seriale destul de mişto printre care opusul în versuri de pe coperta IV: Zburlici şi puiul cel de cuc (cam hăbăuc şi cam năuc)...
Ei bine venind din acest mediu sărăcăcios în această formă de artă vizuală am rămas nespus de uimit să constat multitudinea de BD-uri de toate formele şi tipurile din Franţa. Şi ceea ce mi s-a părut şi mai cool e faptul că în Franţa (ca şi în sora Belgie) benzile desenate nu sunt făcute doar pentru copii ci şi pentru adulţi. Ei ei nu vă gândiţi imediat la prostii că nu mă refeream la benzile desenate XXX (deşi există din abundenţă şi aşa ceva) ci pur şi simplu la teme de adulţi: de la trillere poliţiste puse în imagini la science fiction sau satire politice înfierând mondializarea, xenofobia sau practicile religioase extreme găseşti orice îţi doreşti.
Nici formele nu sunt unitare. Este vorba despre o artă în toată puterea cuvântului, undeva la limita între literatura, poezie, grafică, pictură, cinematograf şi animaţie. Fiecare autor sau grup de autori - de multe ori se formează echipe: scenarist, desenator grafician, colorist - poate alege să pună accent mai mare sau mai mic pe poveste, pe imagine sau pe combinaţii în diverse procente din acestea.
Şi ca să vă prezint şi un artist din domeniu aş zice că nu e alegere mai bună decât Enki Bilal. Născut Enes Bilalović (aţi ghicit e un mix de origine Iugoslavă) a trăit de la 9 ani la Paris şi acum are 55 de ani. Deşi a avut tot felul de încercări în domenii ca filmul sau animaţia 3D adevărata lui artă e în albumele clasice de benzi desenate 2D.
Specialitatea lui sunt poveştile tip science fiction oarecum depresive cu eroi maculini între macho brut şi metrosexual şi femei superbe cu piele albă, ochi mari şi deseori... sânge şi păr albastru (la propriu).
Dacă poveştile sunt deseori haotice, incoerente, cu ideile care se pierd undeva pe parcurs, imaginile sunt desenate de-a dreptul halucinant. Bilal este departe de a fi un grafician exact.
La el nu o să vedeţi o linie clară care să încadreze un personaj sau o clădire. La el liniile sunt groase şi deseori se multiplică parcă la infinit pentru a-şi căuta calea corectă rezultând o imagine imprecisă, neclară dar sublimă ca şi personajele lui, în ton perfect cu atmosfera inimitabilă a lucrărilor lui.
Vă recomand cu drag mai ales lucrările lui de prin anii '80 (lectură obligatorie e Trilogia Nicopol - La Foire aux immortels - 1980, La Femme piège - 1986, Froid-Équateur - 1992) dar şi lucrările mai noi din fosta trilogie, actualmente tetralogie în devenire dedicată personajului Nick Hatzfeld (Le Sommeil du monstre - 1998, 32 Décembre - 2003, Rendez-vous à Paris - 2006, Quatre - finalul poveştii aşteptat în 2007).
Cu cât avansaţi spre prezent veţi observa că lucrările lui devin tot mai minimaliste, povestea se pierde tot mai mult devenind până la urmă doar un pretext pentru desenele deosebit de frumoase din ultimele albume apărute. Până la urmă e o formă de artă vizuală.
Dacă vreţi să vedeţi o ecranizare demnă de Oscar a poveştii uimitoare şi terifiante a mult prea viteazului Dragoş-Vodă, nu rataţi sub nici o formă pictorialul anti-documentar produs de Grupul Român pentru o Istorie Altenativă şi MUTZUNAKIA COMPANY.
Această "vulgarizare a unui moment critic din istoria românească" cum caracterizează opusul doamna Ana Maria Gruia (co-scenarist, co-regizor şi cameraman înpreună cu Vladimir Agrigoroaei şi Valentin Sălăgeanu) va schimba radical felul în care percepeţi în momentul actual acest punct definitoriu al istoriei naţionale esenţial prin prisma aspectului generator de entitate pre-statală.
Muţi de admiraţie aşteptăm sequel-urile în care să fie prezentate şi alte momente istorice esenţiale cum ar fi: Bătălia de la Posada, Unirea lui Mihai Viteazu, Ocuparea Sarmisegetusei de către romani sau Prima Mineriada. O menţiune specială bourului şi pisicii Fazzy.
Prima oara am auzit de legenda Erno Ciupe Bartha în Music Pub-ul din Cluj. Pentru cine nu e din zonă: Music Pub-ul era (pe la sfârşitul anilor '90 pe când băteam mai des străzile Clujului) o instituţie în sine. Era în primul rând o pivniţă cu mese masive de lemn unde tot studentul pârlit putea să bea linistit o bere şi să mănânce o pizza (dacă era în prejma bursei) sau o pâine cu unsoare şi cu ceapă (dacă era terminat rău).
Dar ceea ce era şi mai mişto era Carnavalul care se organiza acolo în fiecare an prin ianuarie şi care aduna toţi nebunii oraşului la bal mascat.
Doar ca să vă pun în temă, la ediţia la care am participat (costumat destul de banal cu o mască luată la intrare) puteai să te întalneşti cu: un cântăreţ de operă pe la 50 de ani costumat în albinuţă, un grup de băieţi în costume naţionale cu funie la gât şi crenguţe în mâini (reprezentau "Pădurea Spânzuraţilor") sau o striperiţă îmbrăcată frumos în vopsea roşie care dansa într-o imensă sticlă de votcă din plastic. Decadenţă maxima ce mai :) Ei bine atunci am aflat că localul aparţine unui personaj excentric pe nume Erno Ciupe care e artist şi profesor la Facultatea de Arte din Cluj, el fiind şi organizatorul Carnavalului anual şi cel care stimula descărcarea nebună de creativitate din Pub.
Vremea studenţiei a trecut, Clujul e destul de departe dar uite că acum două săptamâni am avut bucuria de a vedea la "Garantat 100%" un filmuleţ numit "Poveste cu un prieten" în care Cătălin Ştefănescu povestea despre cine credeţi? Da, Erno Ciupe Bartha. Vă recomand călduros filmuleţul, în care acest artist total pregăteşte o minune de mâncare la wok (mi-am notat instant reţeta pentru a-mi calma măcar pe viitor papilele gustative stimulate cerebral în urma vizionării).
Ideea e că filmul m-a pus pe gânduri şi am început să caut pe net după acest artist şi am aflat că a început cu diverse afaceri până să ajungă în situaţia de a se putea dedica artelor, că şi-a vândut toate afacerile şi s-a retras undeva la ţară pe lângă Cluj unde dă lecţii de sculptură copiilor din sat, expune sculpturi în fân (a participat la "Fânfest"), statuete în bronz şi umblă pe dealuri cu IMS-ul lui pictat cu florea soarelui când nu are cursuri la facultatea de Arte din Cluj. Ce mai, îţi face chef să-ţi trăieşti viaţa din plin!
In fine... Adevarul e ca, obisnuit cu modul haotic de aparitie al revistei nu m-am impacientat prea tare cand n-am vazut-o o vreme. S-a mai intamplat si mai demult. E normal. Nu e o revista comerciala. Nu respecta regulile. Poate apare luna viitoare un numar dublu. Sau unul special numai cu muzica. Sau poate isi schimba design-ul. Ca un fan al revistei asteptam surpriza lunara si n-am fost niciodata dezamagit. Calitatea revistei nu a fost niciodata liniara, a urmat suisuri si coborasuri dupa inspiratia de moment a redactorilor dar asta era OK. Era acceptabil. Facea parte din joc. Si era bine. 
By the way board-ul de la Igloo care era spatele financiar al revistei a decis sa continue sa publice Republik dar cu o noua echipa redactionala si cu un continut diluat cu arhitectura (beurk!), design (yuk!) si arta moderna (hmmm). Nu-i prevad un viitor prea stralucit desi who knows... Am apreciat cu adevarat pe cei de la Igloo ca au avut bunavointa sa sustina pana acum Republik-ul. Chiar am si cumparat niste Igloo in ideea ca astfel de oameni merita interesul. Recunosc ca nu m-a prins si m-am resemnat ca nu sunt in target. Totusi ma intreb cat de confuzi o sa fie cititorii obisnuiti ai Republik cand o sa vada coperta si articolul principal: CHINA arhitectura copy/paste ?!? WTF? Ca si cum ai cumpara o sticla de Coca Cola si ai gasi inauntru Frutti Fresh de portocale. Asta e.
