The Night of the Hunter - Charles Laughton (1955)

Dacă tot suntem la filme clasice şi la umplerea golurilor în cultura cinematografică ar fi timpul să vă scriu despre încă un film fain, pe care l-am vazut săptămâna trecută (am auzit de el dintr-un număr mai vechi de Re:Publik) şi mi-a plăcut mult de tot: The Night of the Hunter în regia lui Charles Laughton.

Filmul a "beneficiat" de un eşec pe toate planurile (atât la public cât şi la critică) în momentul lansării în 1955, dar părerea mea (şi a altora mai în temă ca mine) e că filmul era mult prea bun pentru vremea lui. De aici şi statutul de film cult pe care şi l-a câştigat de atunci şi până acum.



Este un film puternic, construit pe povestea clasică a luptei între bine şi rău şi îi oferă lui Robert Mitchum una dintre cele mai bune partituri ale carierei sale: sinistrul reverend însetat de bani, ucigaş de văduve, ce urmăreşte copii nevinovaţi cu mâinile lui tatuate cu LOVE şi HATE.

Teribila scena în care Mitchum se aruncă în apă urlând cu cuţitul în mână după cei doi mici fugari m-a dus automat cu gândul la Robert de Niro în Cape Fear-ul lui Scorsese din 1991, interesantă coincidenţă mai ales că Mitchum a jucat şi rolul psihopatului scăpat din puşcărie din originalul Cape Fear din 1962 (cu Gregory Peck în rolul avocatului jucat de Nick Nolte în re-make-ul lui Scorsese). Sunt sigur că rolul reverendului Harry Powell din The Night of the Hunter i-a uşurat mult lui Mitchum constuirea personajului Max Candy din Cape Fear.



Deşi un thriller obsedant, filmul nu duce lipsă de poetism. Scena bărcii alunecând pe râu cu copiii adormiţi sub lumina stelelor, pe lângă animalele care le veghează somnul este de-a dreptul onirică. Superbă e şi imaginea în care umbra reverendului Powell, oprit sub felinarul de lângă poartă, se profilează ameninţător pe perete exact în momentul în care micuţul John îi povesteşte surorii sale despre oamenii răi care vor veni să ia comoara împăratului.

Nu am mai văzut o ilustrare mai bună a luptei între bine şi rău decât în scena în care Charles Laughton pune faţă în faţă reverendul bigot şi făţarnic, încarnarea diavolului cu bătrâna doamnă ce adună lângă ea copiii rătăciţi ai Marii Depresii americane. Cei doi, faţă în faţă, îşi cântă unul altuia sau poate fiecare pentru el însuşi acelaşi refren obsedant care îl urmăreşte pe reverendul Powell de-a lungul filmului: "Leeeeeaniiiing, leaning... leaning on everlasting arms". Singura diferenţă, notabilă diferenţă care face toată diferenţa, este că bătrâna doamnă, nemişcată pe balansoar, cu puşca în braţe, completează cântecul lui Mitchum: "Leaning on Jesus, leaning on Jesus...leaning on his everlasting arms". Superb.



În fine dacă vreţi să vedeţi un thriller excepţional, fără vârstă, cu unul dintre cei mai bine jucaţi eroi negativi ever, căutaţi The Night of the Hunter. După ce veţi vedea filmul nu se poate să nu vă rămână întipărită în minte vocea mieros ameninţătoare strigând "Chiiiiiiil...dren!".

Metropolis - Fritz Lang (1927)

Inspirat de proiecţia recentă la Sibiu a filmului original al lui Fritz Lang din 1927 m-am gândit că ar fi cazul să-mi mai acopăr o gaură în cultura cinematografică şi să văd Metropolis. Nu mi-a părut rău.


Filmul e cu totul şi cu totul fascinant şi datorită multiplelor influenţe viitoare te poată parcă printr-o plimbare în istoria cinematografului. Oraşul dominat de zgârie nori Art Deco, este o operă de artă impresionantă şi astăzi şi a fost inspirat se pare de o vizită a lui Fritz Lang în Manhattan unde a fost uimit de "clădirile agăţate de cer". Din acest motiv probabil s-a repetat de atunci în nenumărate alte filme de la Gotham City-ul din Batman-ul lui Tim Burton la Brazil-ul lui Terry Gilliam.

Imaginea muncitorilor zombificaţi care intră şi ies mecanic din lifturi te duc cu gândul direct la maestrul George A. Romero. Munca mecanică, învârtitul arătătoarelor ceasului, ring a bell? Chaplin în Timpuri Noi. Inventatorul nebun, Rotwang cel odios cu mâna dreaptă înmănuşată şi părul vâlvoi nu se poate să nu vă amintească de Dr. Strangelove al lui Stanley Kubrick, minunat interpretat de un Peter Sellers in vârf de carieră, dar la fel de bine v-ar putea duce cu gândul şi la Anakin Skywalker.



Scena cu Maria întinsă goală pe masa doctorului nebun, acoperită doar de nişte benzi metalice în timp ce maşinăria îi copiază faţa pentru Machinen-Mensh (Omul-Maşină) e preluată aproape identic de Luc Besson în The Fifth Element cu Mila Jovovich întinsă tot sub un semicilindru transparent acoperită doar de nişte benzi elastice... Biserica subterană din catacombe în care sunt primiţi cei treziţi de sub controlul absolut al maşinilor i-a putut inspira pe fraţii Wachowski în mult acclamatul Matrix. Şi acestea sunt doar câteva influenţe marcante alese la întâmplare.


Metropolis e un film care a făcut istorie şi nu doar cinematografică. Părerile sunt împărţite cu privire la înţelesul ideologic unii considerând că e o reflectare a luptei între comunism şi capitalism dar unele imagini ale lui au fost şi pe placul lui Hitler care se spune că i-ar fi cerut ulterior lui Lang să regizeze filme propagandistice pentru el. Faptul că Lang era pe jumătate evreu se poate să fi fost unul dintre motivele pentru care acesta nu s-a alăturat lui Leni Riefenstahl în panteonul regizorilor pro-arieni.

Oricum filmul este ideologic actual şi astăzi şi segregarea între planificatori/gânditori şi muncitori/executanţi prezentată în film nu poate să nu te ducă cu gândul şi la falia în continuă adâncire între şi populaţia sărăcită (de la pensionari la ţărani şi alte categorii defavorizate - forţa de muncă ieftină) şi clasa de mijloc în urcare. Sau dacă vreţi o privire mai sintetică discrepanţa între economiile dezvoltate globalizate şi imigraţia din ţările sărace.

Filmul e cât se poate de actual şi citit din punctul de vedere al dependenţei noastre de tehnologie. Maşinile ne coordonează viaţa şi nu mai putem trăi fără ele. Să ne răzvrătim împotriva lor, ca muncitorii abrutizaţi din adâncurile lui Fritz Lang ar însemna, ca în Metropolis, să ne facem rău în primul rând nou înşine şi copiilor noştri.

În fine e un film mare, cu mult înaintea timpului său, cu o influenţă covârşitoare asupra cinematografiei şi cu diverse chei de interpretare. Căutaţi-l că merită!

Şi ca un bonus, iată un fragment dintr-unul dintre cele mai bune desene animate japoneze realizate vreodată, Metropolis-ul lui Rintaro după manga-cult a lui Osamu Tezuka, inspirat în parte de universul lui Fritz Lang. E vorba de una dintre cele mai impresionante scene ale filmului prezentând distrugerea oraşului de cei care l-au construit în acordurile suave ale melodiei lui Ray Charles "I can't stop loving you". Sublim!

Hugo Pratt - Corto Maltese

Dacă într-un post anterior am apucat să vă spun una alta despre Enki Bilal, cred că ar fi timpul să vă prezint un alt monstru sacru al benzilor desenate: Hugo Pratt.

M-am întalnit cu una dintre lucrările lui întâmplător încă din adolescenţă, cu puţin înainte de revoluţie şi am fost impresionat de bogăţia detaliilor, de intriga neobişnuit de complexă a poveştii - îmi amintesc că era o aventură a lui Corto Maltese (personajul lui cel mai cunoscut) în căutarea continentului dispărut Mu, desenată în alb negru. Ulterior am reuşit să văd în Franţa o parte din restul lucrărilor şi am rămas uimit să observ că avea secţiuni întregi rezervate în fiecare magazin de benzi desenate şi că preţurile primelor ediţii erau astronomice.

Descoperind desenele lui pe filiera franceză nici nu mi-a trecut prin minte că de fapt e italian, că operele lui sunt apărute destul de demult şi sunt pietre de temelie în istoria benzilor desenate la fel ca şi albumele lui Herge.

Ca să începem cu începutul Hugo Pratt s-a născut în 1927 în apropiere de Rimini în Italia şi a avut o viaţă plină de călătorii, reflectată de altfel şi în albumele lui.


Din Veneţia în Etiopia, din Austria în Buenos Aires, din Franţa în Canada sau insulele din Pacific, Pratt a bătut lumea în lung şi în lat la fel ca şi personajul său: căpitanul Corto Maltese, fascinantul aventurier rebel (tatăl marinar englez, mama ţigancă din Gibraltar) care în majoritatea cazurilor se aşează de partea celor oprimaţi fie că e vorba de amerindieni, de revoluţionari irlandezi sau ruşi în luptă cu regimul ţarist.

Pe lângă Corto care apare în 12 albume, cel mai fascinant după parerea mea, a publicat şi albume independente şi seria Scorpionii Deşertului care însumează 5 albume. Unul dintre lucrurile cele mai impresionante la Hugo Pratt sunt peisajele desenate nu din fantezie sau fotografii ci chiar la faţa locului. De aici şi izul autentic al poveştilor în care împleteşte mereu elemente cu savoare locală.


Citiţi aventurile lui Corto Maltese şi veţi fi purtaţi într-o lume misterioasă şi exotică dintr-un alt timp. Recomandat cu căldură!

Harry Potter and the Deathly Hallows

În mod cert pot spune ca sunt un fan al lui J.K. Rowling şi al personajului ei. De ce? Bună întrebare. Am încercat să explic soţioarei mele ieri cam despre ce este vorba în seria arhicunoscută dar am impresia că e foarte dificil de prezentat în câteva cuvinte ce mă atrage în lumea aceasta imaginară, şi ce îi atrage şi pe ceilalţi cititori din întreaga lume, copii sau adulţi.

Cred că unul din atuurile cele mai importante este lumea Harry Potter în sine. Ideea seducătoare că în paralel cu lumea normală, poate uneori tristă, plictisitoare sau stresantă, ar putea exista o lume paralelă, o lume underground în care trăiesc vrăjitori şi vrăjitoare cu legile lor, cu familiile lor, cu ierarhia lor, cu şcolile şi ziarele lor.

O lume în care magia şi fantasticul au un loc central. Cred că oamenii au avut nevoie întotdeauna de fantastic în viaţa lor, fie că luam în considerare poveştile sau legendele, fie diversele credinţe care atribuie explicaţii fantastice, mistice evenimentelor din jurul nostru. Nu sunt mulţi autori care au reuşit să imagineze lumi viabile şi care au ruşit să respecte regulile auto-impuse ale lumilor create de ei. Asimov, Herbert sau Pratchet sunt câteva exemple notabile, fiecare reuşind să creeze serii de succes.

Un alt atu ar fi mesajul pozitiv, educativ fără a cădea în latura excesivă a seriilor americane politically correct gen Hercule, Xena sau spre marea mea dezamăgire unul dintre cele mai recente seriale marca HBO: Studio 60, altfel început promiţător. Dragostea, curajul, modestia, empatia sau ajutorul dezinteresat sunt sentimente şi comportamente încurajate şi preţuite în lumea romanelor din seria Harry Potter.

De asemenea ar fi de remarcat creşterea complexităţii cărţilor de la un volum la altul. Dacă primele romane aveau o aură mai pronunţată de cărţi pentru copii, următoarele devin din ce în ce mai serioase, atacând probleme complexe cum ar fi liberul arbitru, rasismul sau utilizarea responsabilă a puterii oferind multe învăţăminte ce ar putea fi utile inclusiv clasei politice.

Magică e şi povestea succesului lui Joanne Kahleen Rowling care a vrăjit lumea cu o poveste schiţată pe trenul de la Manchester la Londra. I se reproşează marketing-ul excesiv, vâlva din jurul cărţilor, filmele cu buget ridicat şi faptul că a ajuns un fenomen de masă dar până la urmă succesul brandului Harry Potter e meritul ei. Cărţile, care bat oricând ecranizările prin naturaleţe, complexitate şi frumuseţea detaliilor, au fost un succes de public instant şi acest lucru a determinat pornirea maşinăriei publicitate care duce într-adevăr la o suprasaturare. Sincer cred că este admirabil faptul că J.K. Rowling a fost capabilă să-şi păstreze capul pe umeri şi să continue să scrie chiar foarte bine (volumul 7 e un exemplu edificator în acest sens) în condiţiile presiunii crescânde a presei, a fanilor, a editurilor şi a caselor de producţie.

În fine, ultimul roman al seriei este după parerea mea unul dintre cele mai elaborate şi mai bine construite, cu multe răsturnări de situaţie cu foarte multă acţiune, reuşind să lege în poveste o serie de elemente ce păreau oarecum secundare în celelalte romane conducând saga către un punct culminant conclusiv demn de una dintre cele mai frumoase serii de romane fantastice scrise vreodată.

Taxidermia

Am fost atras de Taxidermia pe filiera TIFF-Re:publik, acesta făcând parte din selecţia de anul trecut la filme-şoc (a şi luat premiul pentru regie) şi fiind prezentat şi în revistă. Sincer?

1. Nu îmi pare rău că l-am văzut. Camera se mişcă excepţional, dialogurile şi monologurile sunt savuroase iar subiectul e mirobolant filmul urmărind povestea a 3 generaţii care mai de care mai ciudate, incluzând un aghiotant frustrat sexual, un copil cu coadă de porc, o familie supraponderală şi un taxidermist care depăşeşte limitele meşterşugului său ridicând împăierea la rang de artă (a se citi body-art extrem).

Într-un fel îmi amintea de Gabriel Garcia Marquez şi veacul lui de singurătate cu familiile lui incestuoase distorsionate şi cu momentele sale poetice oarecum absurde dar şi de Bântuiţii lui Palahniuk.

2. DA, e şocant. Filmul are momente în care e cu adevărat şocant deşi imaginea filmată fără cusur elimină efectul de gore al momentelor şoc ce includ foetuşi, eviscerări şi vomă cât cuprinde ecranul.

Nu ştiu dacă violenţa imaginilor era necesară dar în mod cert această poezie a urâtului îşi face efectul. Anumite părţi sunt de-a dreptul revoltătoare şi cred că cei care au părăsit sala în timpul reprezentaţiei pot fi înţeleşi pe deplin. În mod cert nu e un film pentru cei cu stomacul sensibil.

Per ansamblu filmul lui Palfi Gyorgy merită văzut (cu toate avertizările cât se poate de serioase de rigoare) pentru că este extrem de original şi reuşeşte să trateze în mod cu totul inedit şi extrem de ironic aspecte ca eşecul iubirii, bulimia de prost gust a epocii comuniste sau transfigurarea extremă prin artă. Toate personajele groteşti/absurde ale fimului încearcă să iasă în evidenţă, să-şi depăşească o condiţie de frustrantă neputinţă prin gesturi extreme. Până la urmă acesta ar putea să fie şi unul dintre mesajele filmului: pentru a putea fi remarcat omul/artistul trebuie să şocheze, să se sacrifice într-un mod cât se poate de violent pentru a putea trece de zidul de blazare al publicului bulimic şi nepăsător.

Linia Verde

Ieri seara am descoperit o emisiune foarte mişto pe nume Linia Verde realizată de Dragoş Bucurenci difuzată marţi seara de la 21.20 pe TVR 1. Tema emisiunii era tăierea necontrolată a copacilor în Munţii Bucovinei şi beneficia de prezenţa lui Cătălin Ştefănescu, gazda emisiunii "Garantat 100%".

Am fost impresionat de modul de abordare care îmi amintea oarecum de stilul aparte educativ/demonstrativ al lui Michael Moore: ţăranii locali erau întrebaţi dacă ar fi de acord să li se taie o mănă sau un picior cu drujba, dacă ar vrea să li se extragă plămânii explicând că moartea datorită cancerului la plămâni e mai lentă şi mai dureroasă decât moartea prin tăiere cu drujba.

Am găsit poza aici.

Ce a mai fost? Păi s-a arătat peisajul dezolant lăsat în urmă de drujbişti, s-a recomandat plantarea de copaci, plasturele cu aşchii de lemn pentru combaterea dependenţei de tăierea copacilor (se putea inaugura termenul de drujbaholic) şi s-a îngropat demonstrativ o drujbă. Sincer cred că emisiunea are rost, chiar dacă nu va acţiona niciodată în sensul educării oamenilor de la ţară, a politicienilor şi a afaceriştilor care fac bani din copaci tăiaţi. Efectul ar putea să fie mai degrabă asupra populaţiei urbane, în special asupra tinerilor. Dar deja nu e rău...

Aveţi mai jos un fragment dintr-o emisiune mai veche dedicată în principal bicicletei (e singurul video cu emisiunea pe care l-am găsit pe YouTube):

Time of the gypsies

Cred că am făcut o fixaţie pentru muzica ţigănească. Probabil mi se trage de la concertul de săptămâna trecută cu Taraf de Haidouks. Organizarea event-ului de la E-Uranus a fost mai mult decât execrabilă ţinând cont că mâncarea haiducească promisă era de fapt o tanti cu un gratar rablagit care făcea mici, grătare şi cârnaţi bavarezi.

Asta nici n-ar fi fost o problemă gravă. Dar era singura care oferea ceva de mâncare iar evenimentul a făcut "full house" ceea ce însemna că era o coadă cât să pierzi jumătate din film pentru micii care oricum se dădeau pe bază de precomenzi şi liste la preţul discreţionar al doamnei în cauză. Noroc cu Trenta Pizza care face livrari oriunde dacă ai mai comandat de la ei, altfel rămâneam flămâzi în frig. Pentru că era un frig de-ţi tremurau toate cele... Să nu mai vorbim de bătura la preţuri de momopol (o cola de jumate' la 5 RON) şi nici de scaunele jegoase pe care puteau măcar să le şteargă cu o cârpă curată înainte de eveniment la preţul de 20 RON biletul!!!! Dar hai să terminăm cu partea proastă şi să trecem la lucrurile frumoase :)

Romain Duris - actorul care a jucat rolul lui Stephane în Gadjo Dilo. Mereu surprinzător în rolurile sale de la "De battre mon coeur s'est arrete" la "Auberge Espagnol", "Arsene Lupin" sau "Les Pupees Russes"

Filmul (Gadjo Dilo) a fost super haios cu francezul pierdut printr-un sat de ţigani muzicanţi din România în căutarea unei cântăreţe mitice (puneţi accentul cum vreţi - e corect în ambele sensuri). Prestaţia actorilor, muzica şi povestea cu iz autentic au fost cât se poate de mişto iar filmul s-a potrivit ca o mănuşă în deschiderea concertului Tarafului de Haidouks care a fost fabulos.

Nu se poate descrie în cuvinte placerea şi măiestria cu care au cântat aceşti virtuozi rapsozi ai sudului românesc. Aţi mai vâzut pe cineva cântând cu un mosor de aţă în loc de arcuş? Cu arcuşul la vioara altuia? Cu vioara la arcuş? Cu vioara după ceafă? Ei bine ei au făcut toate astea şi multe în plus. Incredibil şi deosebiţi. Nu e de mirare că i-au căzut cu tronc până şi lui Johnny Depp. Şi ca să vă delectaţi încă puţin ia ascultaţi o melodie dintr-un alt film a lui Tony Gatlif, Latcho Drom. Cred că o să vă pară interesantă...

Cavalerii ne părăsesc

Am impresia că am ajuns să scriu cam des necroloage în ultimul timp. Ştiu că în alte ţări la publicaţiile mari există oameni care se ocupă exclusiv cu aşa ceva (vezi personajul lui Jude Law în Closer) dar pe mine începe să mă cam deprime.

Ultima dispariţie care umple ştirile, ziarele şi mintea tuturora: Florian Pittiş. Simt că odată cu el moare o parte din tinereţea mea şi în mod cert o parte din tinereţea generaţiei mele care a trecut de căderea comunismului în acorduri de Pasărea Colibri. Vremuri frumoase, vremuri trecute. Poate a fost cu atât mai bulversantă dispariţia cu cât am constatat acum că fusese născut în aceeaşi zi cu mine.

Oricum în astfel de momente, imaginea noastră despre lume pare sărăcită odată cu pierderea unor personalităţi iconice şi Moţul nu e singurul. Îmi amintesc că am fost foarte impresionat şi de dispariţia lui Radu Anton Roman a cărui existenţă în sine dădea mai multă aromă şi savoare vieţii de zi cu zi, apoi a fost Octavian Paler (născut în aceeaşi zi cu tatăl meu) şi tot recent Adrian Pintea fost coleg de liceu cu părinţii mei. Cavaleri influenţi care defineau România aşa cum o ştiam noi. Cavaleri a căror plecare ne arată că suntem şi noi trecători.



Drum bun vitejilor...