Hugo Pratt - Corto Maltese

Dacă într-un post anterior am apucat să vă spun una alta despre Enki Bilal, cred că ar fi timpul să vă prezint un alt monstru sacru al benzilor desenate: Hugo Pratt.

M-am întalnit cu una dintre lucrările lui întâmplător încă din adolescenţă, cu puţin înainte de revoluţie şi am fost impresionat de bogăţia detaliilor, de intriga neobişnuit de complexă a poveştii - îmi amintesc că era o aventură a lui Corto Maltese (personajul lui cel mai cunoscut) în căutarea continentului dispărut Mu, desenată în alb negru. Ulterior am reuşit să văd în Franţa o parte din restul lucrărilor şi am rămas uimit să observ că avea secţiuni întregi rezervate în fiecare magazin de benzi desenate şi că preţurile primelor ediţii erau astronomice.

Descoperind desenele lui pe filiera franceză nici nu mi-a trecut prin minte că de fapt e italian, că operele lui sunt apărute destul de demult şi sunt pietre de temelie în istoria benzilor desenate la fel ca şi albumele lui Herge.

Ca să începem cu începutul Hugo Pratt s-a născut în 1927 în apropiere de Rimini în Italia şi a avut o viaţă plină de călătorii, reflectată de altfel şi în albumele lui.


Din Veneţia în Etiopia, din Austria în Buenos Aires, din Franţa în Canada sau insulele din Pacific, Pratt a bătut lumea în lung şi în lat la fel ca şi personajul său: căpitanul Corto Maltese, fascinantul aventurier rebel (tatăl marinar englez, mama ţigancă din Gibraltar) care în majoritatea cazurilor se aşează de partea celor oprimaţi fie că e vorba de amerindieni, de revoluţionari irlandezi sau ruşi în luptă cu regimul ţarist.

Pe lângă Corto care apare în 12 albume, cel mai fascinant după parerea mea, a publicat şi albume independente şi seria Scorpionii Deşertului care însumează 5 albume. Unul dintre lucrurile cele mai impresionante la Hugo Pratt sunt peisajele desenate nu din fantezie sau fotografii ci chiar la faţa locului. De aici şi izul autentic al poveştilor în care împleteşte mereu elemente cu savoare locală.


Citiţi aventurile lui Corto Maltese şi veţi fi purtaţi într-o lume misterioasă şi exotică dintr-un alt timp. Recomandat cu căldură!

Harry Potter and the Deathly Hallows

În mod cert pot spune ca sunt un fan al lui J.K. Rowling şi al personajului ei. De ce? Bună întrebare. Am încercat să explic soţioarei mele ieri cam despre ce este vorba în seria arhicunoscută dar am impresia că e foarte dificil de prezentat în câteva cuvinte ce mă atrage în lumea aceasta imaginară, şi ce îi atrage şi pe ceilalţi cititori din întreaga lume, copii sau adulţi.

Cred că unul din atuurile cele mai importante este lumea Harry Potter în sine. Ideea seducătoare că în paralel cu lumea normală, poate uneori tristă, plictisitoare sau stresantă, ar putea exista o lume paralelă, o lume underground în care trăiesc vrăjitori şi vrăjitoare cu legile lor, cu familiile lor, cu ierarhia lor, cu şcolile şi ziarele lor.

O lume în care magia şi fantasticul au un loc central. Cred că oamenii au avut nevoie întotdeauna de fantastic în viaţa lor, fie că luam în considerare poveştile sau legendele, fie diversele credinţe care atribuie explicaţii fantastice, mistice evenimentelor din jurul nostru. Nu sunt mulţi autori care au reuşit să imagineze lumi viabile şi care au ruşit să respecte regulile auto-impuse ale lumilor create de ei. Asimov, Herbert sau Pratchet sunt câteva exemple notabile, fiecare reuşind să creeze serii de succes.

Un alt atu ar fi mesajul pozitiv, educativ fără a cădea în latura excesivă a seriilor americane politically correct gen Hercule, Xena sau spre marea mea dezamăgire unul dintre cele mai recente seriale marca HBO: Studio 60, altfel început promiţător. Dragostea, curajul, modestia, empatia sau ajutorul dezinteresat sunt sentimente şi comportamente încurajate şi preţuite în lumea romanelor din seria Harry Potter.

De asemenea ar fi de remarcat creşterea complexităţii cărţilor de la un volum la altul. Dacă primele romane aveau o aură mai pronunţată de cărţi pentru copii, următoarele devin din ce în ce mai serioase, atacând probleme complexe cum ar fi liberul arbitru, rasismul sau utilizarea responsabilă a puterii oferind multe învăţăminte ce ar putea fi utile inclusiv clasei politice.

Magică e şi povestea succesului lui Joanne Kahleen Rowling care a vrăjit lumea cu o poveste schiţată pe trenul de la Manchester la Londra. I se reproşează marketing-ul excesiv, vâlva din jurul cărţilor, filmele cu buget ridicat şi faptul că a ajuns un fenomen de masă dar până la urmă succesul brandului Harry Potter e meritul ei. Cărţile, care bat oricând ecranizările prin naturaleţe, complexitate şi frumuseţea detaliilor, au fost un succes de public instant şi acest lucru a determinat pornirea maşinăriei publicitate care duce într-adevăr la o suprasaturare. Sincer cred că este admirabil faptul că J.K. Rowling a fost capabilă să-şi păstreze capul pe umeri şi să continue să scrie chiar foarte bine (volumul 7 e un exemplu edificator în acest sens) în condiţiile presiunii crescânde a presei, a fanilor, a editurilor şi a caselor de producţie.

În fine, ultimul roman al seriei este după parerea mea unul dintre cele mai elaborate şi mai bine construite, cu multe răsturnări de situaţie cu foarte multă acţiune, reuşind să lege în poveste o serie de elemente ce păreau oarecum secundare în celelalte romane conducând saga către un punct culminant conclusiv demn de una dintre cele mai frumoase serii de romane fantastice scrise vreodată.

Octavian Paler

Ieri s-a stins din viaţă Octavian Paler. Stirea m-a impresionat deşi spre ruşinea mea nu am citit nici o carte de-a lui. Pur şi simplu nu am gasit niciodată starea de spirit potrivită, momentul potrivit. Totuşi l-am apreciat. Mult.

Era unul dintre puţinii intelectuali români care atunci cand îi vezi într-un studio îţi capteaza atenţia cu personalitatea lui. Nu de puţine ori am ajuns în felul acesta captivul unui post de televiziune sau al altuia pentru o perioada mai scurtă sau mai lungă de timp, după caz, subjugat fiind de coerenţa şi simplitatea cu care era capabil să tranşeze cele mai complexe subiecte aflate în dezbatere. L-am admirat pentru inteligenţa si sinceritatea lui în toate interveţiile.

Poate acum o să-mi fac curaj să scot din raft şi să citesc "Deşertul pentru totdeauna", ultima lui carte.

În mod cert peisajul cultural românesc va rămâne mai sărac după dispariţia lui. Dumnezeu să-l odihnească în pace.

Oare?

What happened now was that one white-coated veck strapped my gulliver to a like head-rest, singing to himself all the time some vonny cally pop-song. 'What's this for?' I said. And this veck replied, interrupting his like song an instant, that it was to keep my gulliver still and make me look at the screen. 'But', I said,'I want to look at the screen. I've been brought here to viddy films and viddy films I shall.' And then the other white-coat veck (there were three altogether, one of them a devotchka who was like sitting at the bank of meters and twiddling with knobs) had a bit of a smeck at that. He said:

'You never know. Oh, you never know. Trust us, friend. It's better this way'

Lunar Park

De Bret Easton Ellis am citit mai demult doar "American Psycho" într-o ediţie în engleză. E o carte care îmi trezeşte amintiri fiindcă am cumpărat-o la Paris de la Shakespeare&Co de lângă Notre Dame. Văzusem eu că proprietarul librăriei, un anume George de vreo 80 şi ceva de ani pune o ştampilă pe fiecare carte cumpărată la el, ca un brand propriu, o valoare adăugată, şi mi-am propus să-mi iau şi eu ceva deşi eram aproape lefter. După o lungă deliberare am ales "American Psycho".

N-aş putea spune exact de ce. Cred că auzisem ceva de controversele ridicate de carte, de violenţa extremă şi de faptul că totuşi era aclamată de critici ca o analiză acidă a Americii anilor '80. În prima fază, după ce am citit câteva capitole, m-a lovit o disonanţă cognitivă de am întrerupt şi reluat lectura în mod repetat timp de câteva luni. Deşi minimalizasem initial posibilele efecte negative cu curajul şi curiozitatea necunoscătorului, pur şi simplu îmi provoca repulsie.

Era prea violentă. Prea agresivă. Prea corozivă şi înspăimântătoare. Până la urmă i-am dat de capăt în urma unui chin lung.

Acum câteva luni am primit cadou de ziua mea "Lunar Park", tot de Bret Easton Ellis apărută la Polirom. Am privit-o oarecum cu suspiciune după experienţa anterioară cu autorul în cauză dar mi-am luat inima în dinţi acum vreo săptămână şi ceva şi m-am pus pe citit.

Trebuie să recunosc că e o carte super mişto, foarte bine scrisă şi care te ţine cu sufletul la gură până la ultima pagină. Este în acelaşi timp un experiment deosebit de interesant. Începe ca o autobiografie autentică (?), autorul povestind contextul (real?) în care şi-a scris cărţile, asezonat cu elemente (reale?) din viaţa lui din acea perioadă (succesul venit poate prea devreme, banii, adulaţia criticii, a cititorilor, banii, excesul de droguri, maşinile, costumele Armani, banii) după care, neobservat, gradual, începe să introducă elemente fictive (?): depresia nervoasă, retragerea la ţară împreună cu actriţă cu care avea un băiat, căsătoria, viaţa din suburbia luxoasă şi coşmarul.

Coşmarul, pentru că idila virează dramatic spre un roman horror: păpuşa care pare vie, eviscerează veveriţe şi zgârie uşile, criminalul ieşit din carte, mobila care se rearanjează singură, mailurile misterioase, covorul care îşi schimbă culoarea, casa care se transformă, totul pe fondul excesului de alcool, medicamente şi droguri, ceea ce face să reconsideri permanent realitatea ca o posibilă halucinaţie continuă. Lovecraft meets Boris Vian meets Frederic Beigbeder.

În mod cert romanul are mai multe chei de citire. Probabil o cheie posibilă ar fi: o dramă a autorului bântuit de propria operă, de presiunea aşteptărilor imense create de succesele timpurii, de nevoia de a se autodepăşi mereu. Dar cum să te depăşeşti când te-ai lansat fulminant tocmai călcând în picioare limitele? Criza succesului împinge autorul/personajul Bret Easton Ellis spre excese de toate felurile şi îl face incapabil de a avea o relaţie sinceră cu oamenii din jurul său.

Stau martori imposibilitatea relaţiei cu soţia, distanţa permanetă de fiul său, resentimentele pentru un tată alcoolic şi distant pe care ajunge să-l imite involuntar. O poveste tristă şi fascinantă, la fel ca istoria băieţilor care dispar din viaţa familiilor lor răpiţi/fugiţi într-un neverneverland pe invers, o lume a adulţilor-prea-devreme-mereu-copii.

Şi regretele. Regretele şi teama tardivă de a fi lansat în lume monştri, fiinţe fictive capabile să se materializeze în mintea cititorilor şi să provoace rău. O întrebare dificilă: este autorul responsabil de posibilele efecte negative ale creaţiei sale? Reuşeşte Bret Easton Ellis să se împace cu memoria tatălui său şi cu realitatea fiului său? Este posibil să des-scrii ceva ce a fost scris fără să dai timpul înapoi? Citiţi ca să aflaţi.

Este o carte care vă loveşte în plex, vă lasă fără aer şi vă pune pe gânduri în acelaşi timp.

Tupeu pe muchie de tigaie

Dupa succesul fulminant al opusului "Singur sub duş", aventurierul monden, bucătar, călător, om de cinema şi publicitate, Dan Chişu a scos o nouă carte: "Reţete pe muchie de tigaie".

Departe de mine să contest savoarea reţetelor din carte, cât se poate de originale şi de apetisante (demne de creatorul restaurantului Esperanto) şi nici forma grafică a cărţii (care e ticsită cu poze atât de superbe încât îţi vine să pleci imediat la cumpăraturi de ingrediente şi să te apuci de gătit).

Ceea ce mi se pare însă un tupeu maxim este ca un guru gastronomic de talia lui Dan Chişu să-şi lanseze cartea la preţul de 69.99 RON (peste 20 de euro) în condiţiile în care cartea în cauză e burduşită de reclame la diverse branduri: de la maioneza de la Bunica la zaharul Margaritar, Restaurantul Esperanto (deh! puţin autopromo nu strică), cuptoarele LG, tigăile Tefal, praful de copt Dr.Oetker, etc. În total am numărat echivalentul a 15 pagini A4 de reclame la vreo 95 de pagini de carte!

Acum una din două: ori eşti meseriaş de meseriaş în ale bucătăriei şi îţi permiţi să-ţi vinzi cartea la aproape 700.000 de lei vechi (în condiţiile în care în librărie se găseşte superba carte de bucate a lui Jamie Oliver "La masă cu Jamie" - super "chef" cunoscut peste tot în lume - la numai 54.5 RON cu un număr de pagini dublu faţă de muchiile lui Chişu), ori eşti un pârlit de wannabe şi îţi umpli cartea de reclame să-ţi mai reduci costurile şi atunci o vinzi la un preţ rezonabil.

Ar mai fi şi varianta în care domnul Chişu, importatorul "Nopţii Devoratorilor de Publicitate" (lucru pentru care îi mulţumim), a dat de fapt dovada unui rafinament deosebit şi a umplut intenţionat cartea de reclame, nu pentru bani (departe de el astfel de raţionamente mercantile) ci din dragoste de advertising şi atunci cartea "Reţete pe muchie de tigaie" este de fapt un experiment post-modern în care originalitatea se exprimă nu doar prin reţete ci şi prin alternarea elegantă a paginilor utile cu reţete cu pagini de reclame inutile, dar marginal estetice, reflectând prin acest demers artistic modul în care publicitatea se împleteşte natural cu fiecare clipă din viaţa noastră de zi cu zi.

Evanghelia lui Jimmy

Un tânăr curăţător de piscine din Connecticut află că e reîncarnarea lui Isus Christos, clonat de serviciile secrete americane în timpul administraţiei Clinton pe baza ADN-ului extras din Giulgiul de la Torino. Nebunie ? Da. Şi punctul de plecare a romanului lui Didier van Cauwelaert „Evanghelia lui Jimmy”.

Romanul debutează cu momentul în care Bill Clinton predă ştafeta lui George W. Bush menţionînd în treacăt înainte să părăsească Biroul Oval: „A... şi l-am clonat pe Isus”. Reuniunea care urmează ne pune în temă cu „Proiectul Omega” prin care geneticienii americani, sub protecţia serviciilor secrete au reuşit să cloneze pentru prima dată o fiinţă umană. Şi nu pe oricine. Pe baza ADN-ului prelevat de pe controversatul Giulgiu din Torino americanii au creat o clonă a lui Isus Christos cu scopul de a-l folosi ca o armă mediatică. Urmarea? Administraţia conservatoare a lui George W. Bush opreşte proiectul, distruge documentaţia şi embrionii rămaşi şi taie finanţatea cercetătorilor implicaţi. Clonei în vârstă de 6 ani i se pierde urma la scurt timp în urma unui incendiu ce cuprinde centrul de cercetare.

Peste 26 de ani, FBI-ul îi regăseşte urma. Tânărul orfan se numeşte Jimmy Wood e în vârstă de 32 de ani şi curăţă piscine pentru oamenii bogaţi. Şi maşinăria se dezlănţuie. V-aţi gândit vreodată cum s-ar comporta Isus Cristos dacă ar fi obligat să trăiască în zilele noastre ? În mod cert nu ar putea avea aceeaşi abordare ca în trecut aşa că Jimmy este implicat într-un Program intensiv de pregătire mesianica la care participă nutriţionişti, lingvişti, geneticieni, preoţi, rabini, reprezentanţi ai islamului, traineri mentali, CIA, FBI, medici, oameni de PR… totul coordonat de un regizor de la Hollywood. Caci vorba unui personaj: “Ce rost are sa ai un Isus dacă nu e omologat de Vatican ?”.

Deşi povestit pe scurt romanul poate părea o parodie ieftină, nu e deloc aşa, tratând cu o maximă seriozitate ipoteza propusă, frământările lui Jimmy, neîncrederea şi îndoiala contrapuse credinţei oarbe totul împachetat într-o ironie când fină cand cinic de acidă la adresa unei societăţi subjugate în plasa strânsă a intereselor personale şi a sferei materiale care a ucis de mult inocenţa şi spiritualitatea. Un imn adus liberului arbitru, îndoielii şi iubirii.

Didier van Cauwelaert s-a născut în 1960 la Nisa şi a început să scrie de la 8 ani. A fost publicat pentru prima dată într-un ghid de programe TV cu un interviu imaginar luat de tânarul autor Gretei Garbo. În 1994 a primit premiul Goncourt pentru romanul “Un aller simple”. Romanul “Evanghelia lui Jimmy” împleteşte armonios elemente reale (multiplicarea sectelor care pretind că au realizat cu success clonarea umana, diversele ipoteze ştiinţifice privind Giulgiul din Torino, strategii geopolitice actuale) cu elemente fictive şi o idee de science-fiction şi de misticism. Recomandat călduros!