WTF! A disparut Republik! Mda... m-am trezit si eu sa scriu despre asta dupa o luna si ceva de la eveniment dar acum am aflat.
In fine... Adevarul e ca, obisnuit cu modul haotic de aparitie al revistei nu m-am impacientat prea tare cand n-am vazut-o o vreme. S-a mai intamplat si mai demult. E normal. Nu e o revista comerciala. Nu respecta regulile. Poate apare luna viitoare un numar dublu. Sau unul special numai cu muzica. Sau poate isi schimba design-ul. Ca un fan al revistei asteptam surpriza lunara si n-am fost niciodata dezamagit. Calitatea revistei nu a fost niciodata liniara, a urmat suisuri si coborasuri dupa inspiratia de moment a redactorilor dar asta era OK. Era acceptabil. Facea parte din joc. Si era bine.
Ce s-a intamplat? Daca am inteles bine, la sfarsitul lui iulie redactia intrega s-a luat si a plecat sub presiunea board-ului care voia sa schimbe continutul editorial. Unde a plecat? Pe net. S-a repliat si a facut Rekino care e un blog colectiv cu post-uri in linia Republik, scrise de oamenii de la Republik pentru publicul Republik. Il gasiti aici.
By the way board-ul de la Igloo care era spatele financiar al revistei a decis sa continue sa publice Republik dar cu o noua echipa redactionala si cu un continut diluat cu arhitectura (beurk!), design (yuk!) si arta moderna (hmmm). Nu-i prevad un viitor prea stralucit desi who knows... Am apreciat cu adevarat pe cei de la Igloo ca au avut bunavointa sa sustina pana acum Republik-ul. Chiar am si cumparat niste Igloo in ideea ca astfel de oameni merita interesul. Recunosc ca nu m-a prins si m-am resemnat ca nu sunt in target. Totusi ma intreb cat de confuzi o sa fie cititorii obisnuiti ai Republik cand o sa vada coperta si articolul principal: CHINA arhitectura copy/paste ?!? WTF? Ca si cum ai cumpara o sticla de Coca Cola si ai gasi inauntru Frutti Fresh de portocale. Asta e.
Cu asta dispare singura revista independenta de cinema din Romania si cinefilii raman a doua oara cu ochii in soare dupa experienta Pro Cinema (aveam toate numerele in momentul in care a disparut de pe piata). Acum sunt in aceeasi situatie cu Republik. Totusi acum situatie e alta: exista Cinemagia, IMDB-ul e mult mai complex decat pe-atunci, a aparut Rekino iar republikani mai pot fi gasiti si prin revista HBO sau Maxim.
Cu siguranta o sa vizitez cu placere site-ul si o sa incerc sa pastrez contactul cu ei dar cu toate astea deceptia si gustul amar raman, ca si tanjeala dupa mirosul de cerneala si netezimea paginii tiparite asteptate cu nerabdare in fiecare luna...
Dacă tot suntem la filme clasice şi la umplerea golurilor în cultura cinematografică ar fi timpul să vă scriu despre încă un film fain, pe care l-am vazut săptămâna trecută (am auzit de el dintr-un număr mai vechi de Re:Publik) şi mi-a plăcut mult de tot: The Night of the Hunter în regia lui Charles Laughton.
Filmul a "beneficiat" de un eşec pe toate planurile (atât la public cât şi la critică) în momentul lansării în 1955, dar părerea mea (şi a altora mai în temă ca mine) e că filmul era mult prea bun pentru vremea lui. De aici şi statutul de film cult pe care şi l-a câştigat de atunci şi până acum.
Este un film puternic, construit pe povestea clasică a luptei între bine şi rău şi îi oferă lui Robert Mitchum una dintre cele mai bune partituri ale carierei sale: sinistrul reverend însetat de bani, ucigaş de văduve, ce urmăreşte copii nevinovaţi cu mâinile lui tatuate cu LOVE şi HATE.
Teribila scena în care Mitchum se aruncă în apă urlând cu cuţitul în mână după cei doi mici fugari m-a dus automat cu gândul la Robert de Niro în Cape Fear-ul lui Scorsese din 1991, interesantă coincidenţă mai ales că Mitchum a jucat şi rolul psihopatului scăpat din puşcărie din originalul Cape Fear din 1962 (cu Gregory Peck în rolul avocatului jucat de Nick Nolte în re-make-ul lui Scorsese). Sunt sigur că rolul reverendului Harry Powell din The Night of the Hunter i-a uşurat mult lui Mitchum constuirea personajului Max Candy din Cape Fear.
Deşi un thriller obsedant, filmul nu duce lipsă de poetism. Scena bărcii alunecând pe râu cu copiii adormiţi sub lumina stelelor, pe lângă animalele care le veghează somnul este de-a dreptul onirică. Superbă e şi imaginea în care umbra reverendului Powell, oprit sub felinarul de lângă poartă, se profilează ameninţător pe perete exact în momentul în care micuţul John îi povesteşte surorii sale despre oamenii răi care vor veni să ia comoara împăratului.
Nu am mai văzut o ilustrare mai bună a luptei între bine şi rău decât în scena în care Charles Laughton pune faţă în faţă reverendul bigot şi făţarnic, încarnarea diavolului cu bătrâna doamnă ce adună lângă ea copiii rătăciţi ai Marii Depresii americane. Cei doi, faţă în faţă, îşi cântă unul altuia sau poate fiecare pentru el însuşi acelaşi refren obsedant care îl urmăreşte pe reverendul Powell de-a lungul filmului: "Leeeeeaniiiing, leaning... leaning on everlasting arms". Singura diferenţă, notabilă diferenţă care face toată diferenţa, este că bătrâna doamnă, nemişcată pe balansoar, cu puşca în braţe, completează cântecul lui Mitchum: "Leaning on Jesus, leaning on Jesus...leaning on his everlasting arms". Superb.
În fine dacă vreţi să vedeţi un thriller excepţional, fără vârstă, cu unul dintre cei mai bine jucaţi eroi negativi ever, căutaţi The Night of the Hunter. După ce veţi vedea filmul nu se poate să nu vă rămână întipărită în minte vocea mieros ameninţătoare strigând "Chiiiiiiil...dren!".
Inspirat de proiecţia recentă la Sibiu a filmului original al lui Fritz Lang din 1927 m-am gândit că ar fi cazul să-mi mai acopăr o gaură în cultura cinematografică şi să văd Metropolis. Nu mi-a părut rău.
Filmul e cu totul şi cu totul fascinant şi datorită multiplelor influenţe viitoare te poată parcă printr-o plimbare în istoria cinematografului. Oraşul dominat de zgârie nori Art Deco, este o operă de artă impresionantă şi astăzi şi a fost inspirat se pare de o vizită a lui Fritz Lang în Manhattan unde a fost uimit de "clădirile agăţate de cer". Din acest motiv probabil s-a repetat de atunci în nenumărate alte filme de la Gotham City-ul din Batman-ul lui Tim Burton la Brazil-ul lui Terry Gilliam.
Imaginea muncitorilor zombificaţi care intră şi ies mecanic din lifturi te duc cu gândul direct la maestrul George A. Romero. Munca mecanică, învârtitul arătătoarelor ceasului, ring a bell? Chaplin în Timpuri Noi. Inventatorul nebun, Rotwang cel odios cu mâna dreaptă înmănuşată şi părul vâlvoi nu se poate să nu vă amintească de Dr. Strangelove al lui Stanley Kubrick, minunat interpretat de un Peter Sellers in vârf de carieră, dar la fel de bine v-ar putea duce cu gândul şi la Anakin Skywalker.
Scena cu Maria întinsă goală pe masa doctorului nebun, acoperită doar de nişte benzi metalice în timp ce maşinăria îi copiază faţa pentru Machinen-Mensh (Omul-Maşină) e preluată aproape identic de Luc Besson în The Fifth Element cu Mila Jovovich întinsă tot sub un semicilindru transparent acoperită doar de nişte benzi elastice... Biserica subterană din catacombe în care sunt primiţi cei treziţi de sub controlul absolut al maşinilor i-a putut inspira pe fraţii Wachowski în mult acclamatul Matrix. Şi acestea sunt doar câteva influenţe marcante alese la întâmplare.
Metropolis e un film care a făcut istorie şi nu doar cinematografică. Părerile sunt împărţite cu privire la înţelesul ideologic unii considerând că e o reflectare a luptei între comunism şi capitalism dar unele imagini ale lui au fost şi pe placul lui Hitler care se spune că i-ar fi cerut ulterior lui Lang să regizeze filme propagandistice pentru el. Faptul că Lang era pe jumătate evreu se poate să fi fost unul dintre motivele pentru care acesta nu s-a alăturat lui Leni Riefenstahl în panteonul regizorilor pro-arieni.
Oricum filmul este ideologic actual şi astăzi şi segregarea între planificatori/gânditori şi muncitori/executanţi prezentată în film nu poate să nu te ducă cu gândul şi la falia în continuă adâncire între şi populaţia sărăcită (de la pensionari la ţărani şi alte categorii defavorizate - forţa de muncă ieftină) şi clasa de mijloc în urcare. Sau dacă vreţi o privire mai sintetică discrepanţa între economiile dezvoltate globalizate şi imigraţia din ţările sărace.
Filmul e cât se poate de actual şi citit din punctul de vedere al dependenţei noastre de tehnologie. Maşinile ne coordonează viaţa şi nu mai putem trăi fără ele. Să ne răzvrătim împotriva lor, ca muncitorii abrutizaţi din adâncurile lui Fritz Lang ar însemna, ca în Metropolis, să ne facem rău în primul rând nou înşine şi copiilor noştri.
În fine e un film mare, cu mult înaintea timpului său, cu o influenţă covârşitoare asupra cinematografiei şi cu diverse chei de interpretare. Căutaţi-l că merită!
Şi ca un bonus, iată un fragment dintr-unul dintre cele mai bune desene animate japoneze realizate vreodată, Metropolis-ul lui Rintaro după manga-cult a lui Osamu Tezuka, inspirat în parte de universul lui Fritz Lang. E vorba de una dintre cele mai impresionante scene ale filmului prezentând distrugerea oraşului de cei care l-au construit în acordurile suave ale melodiei lui Ray Charles "I can't stop loving you". Sublim!
Am fost atras de Taxidermia pe filiera TIFF-Re:publik, acesta făcând parte din selecţia de anul trecut la filme-şoc (a şi luat premiul pentru regie) şi fiind prezentat şi în revistă. Sincer?
1. Nu îmi pare rău că l-am văzut. Camera se mişcă excepţional, dialogurile şi monologurile sunt savuroase iar subiectul e mirobolant filmul urmărind povestea a 3 generaţii care mai de care mai ciudate, incluzând un aghiotant frustrat sexual, un copil cu coadă de porc, o familie supraponderală şi un taxidermist care depăşeşte limitele meşterşugului său ridicând împăierea la rang de artă (a se citi body-art extrem).
Într-un fel îmi amintea de Gabriel Garcia Marquez şi veacul lui de singurătate cu familiile lui incestuoase distorsionate şi cu momentele sale poetice oarecum absurde dar şi de Bântuiţii lui Palahniuk.
2. DA, e şocant. Filmul are momente în care e cu adevărat şocant deşi imaginea filmată fără cusur elimină efectul de gore al momentelor şoc ce includ foetuşi, eviscerări şi vomă cât cuprinde ecranul.
Nu ştiu dacă violenţa imaginilor era necesară dar în mod cert această poezie a urâtului îşi face efectul. Anumite părţi sunt de-a dreptul revoltătoare şi cred că cei care au părăsit sala în timpul reprezentaţiei pot fi înţeleşi pe deplin. În mod cert nu e un film pentru cei cu stomacul sensibil.
Per ansamblu filmul lui Palfi Gyorgy merită văzut (cu toate avertizările cât se poate de serioase de rigoare) pentru că este extrem de original şi reuşeşte să trateze în mod cu totul inedit şi extrem de ironic aspecte ca eşecul iubirii, bulimia de prost gust a epocii comuniste sau transfigurarea extremă prin artă. Toate personajele groteşti/absurde ale fimului încearcă să iasă în evidenţă, să-şi depăşească o condiţie de frustrantă neputinţă prin gesturi extreme. Până la urmă acesta ar putea să fie şi unul dintre mesajele filmului: pentru a putea fi remarcat omul/artistul trebuie să şocheze, să se sacrifice într-un mod cât se poate de violent pentru a putea trece de zidul de blazare al publicului bulimic şi nepăsător.
Ieri seara am descoperit o emisiune foarte mişto pe nume Linia Verde realizată de Dragoş Bucurenci difuzată marţi seara de la 21.20 pe TVR 1. Tema emisiunii era tăierea necontrolată a copacilor în Munţii Bucovinei şi beneficia de prezenţa lui Cătălin Ştefănescu, gazda emisiunii "Garantat 100%".
Am fost impresionat de modul de abordare care îmi amintea oarecum de stilul aparte educativ/demonstrativ al lui Michael Moore: ţăranii locali erau întrebaţi dacă ar fi de acord să li se taie o mănă sau un picior cu drujba, dacă ar vrea să li se extragă plămânii explicând că moartea datorită cancerului la plămâni e mai lentă şi mai dureroasă decât moartea prin tăiere cu drujba.
Ce a mai fost? Păi s-a arătat peisajul dezolant lăsat în urmă de drujbişti, s-a recomandat plantarea de copaci, plasturele cu aşchii de lemn pentru combaterea dependenţei de tăierea copacilor (se putea inaugura termenul de drujbaholic) şi s-a îngropat demonstrativ o drujbă. Sincer cred că emisiunea are rost, chiar dacă nu va acţiona niciodată în sensul educării oamenilor de la ţară, a politicienilor şi a afaceriştilor care fac bani din copaci tăiaţi. Efectul ar putea să fie mai degrabă asupra populaţiei urbane, în special asupra tinerilor. Dar deja nu e rău...
Aveţi mai jos un fragment dintr-o emisiune mai veche dedicată în principal bicicletei (e singurul video cu emisiunea pe care l-am găsit pe YouTube):
Cred că am făcut o fixaţie pentru muzica ţigănească. Probabil mi se trage de la concertul de săptămâna trecută cu Taraf de Haidouks. Organizarea event-ului de la E-Uranus a fost mai mult decât execrabilă ţinând cont că mâncarea haiducească promisă era de fapt o tanti cu un gratar rablagit care făcea mici, grătare şi cârnaţi bavarezi.
Asta nici n-ar fi fost o problemă gravă. Dar era singura care oferea ceva de mâncare iar evenimentul a făcut "full house" ceea ce însemna că era o coadă cât să pierzi jumătate din film pentru micii care oricum se dădeau pe bază de precomenzi şi liste la preţul discreţionar al doamnei în cauză. Noroc cu Trenta Pizza care face livrari oriunde dacă ai mai comandat de la ei, altfel rămâneam flămâzi în frig. Pentru că era un frig de-ţi tremurau toate cele... Să nu mai vorbim de bătura la preţuri de momopol (o cola de jumate' la 5 RON) şi nici de scaunele jegoase pe care puteau măcar să le şteargă cu o cârpă curată înainte de eveniment la preţul de 20 RON biletul!!!! Dar hai să terminăm cu partea proastă şi să trecem la lucrurile frumoase :)
Romain Duris - actorul care a jucat rolul lui Stephane în Gadjo Dilo. Mereu surprinzător în rolurile sale de la "De battre mon coeur s'est arrete" la "Auberge Espagnol", "Arsene Lupin" sau "Les Pupees Russes"
Filmul (Gadjo Dilo) a fost super haios cu francezul pierdut printr-un sat de ţigani muzicanţi din România în căutarea unei cântăreţe mitice (puneţi accentul cum vreţi - e corect în ambele sensuri). Prestaţia actorilor, muzica şi povestea cu iz autentic au fost cât se poate de mişto iar filmul s-a potrivit ca o mănuşă în deschiderea concertului Tarafului de Haidouks care a fost fabulos.
Nu se poate descrie în cuvinte placerea şi măiestria cu care au cântat aceşti virtuozi rapsozi ai sudului românesc. Aţi mai vâzut pe cineva cântând cu un mosor de aţă în loc de arcuş? Cu arcuşul la vioara altuia? Cu vioara la arcuş? Cu vioara după ceafă? Ei bine ei au făcut toate astea şi multe în plus. Incredibil şi deosebiţi. Nu e de mirare că i-au căzut cu tronc până şi lui Johnny Depp. Şi ca să vă delectaţi încă puţin ia ascultaţi o melodie dintr-un alt film a lui Tony Gatlif, Latcho Drom. Cred că o să vă pară interesantă...
Mare petrecere mare! Să vină tot poporul cu căţel, purcel şi puradel în Rahova la Grădina E-Uranus marti 31 Iulie de la ora 7 seara. De ce?
Păi ca să apuce să mănânce şi gura voastră din specialităţile haiduceşti pregătite de organizatori înainte să înceapă de la ora 21 proiecţia filmului din 1997 a lui Tony Gatlif, Gadjo Dilo, cu Romain Duris (tipul din "Auberge Espagnol" si "De battre mon coeur s'est arrete"), Rona Hartner (sigur o ştiţi din scandalul zvonistic cu Emil Constantinescu) şi o mulţime de rromâni. Filmul e programat în încheierea ciclului "Un ete au cinema".
Ia daţi un clic mai jos dacă aveţi curajul să vedeţi ce v-aşteaptă:
Şi asta nu e totul! De la ora 23 vă aşteaptă un concert extraordinar cu "Taraf de Haidouks" teribilii lăutari de la Clejani care i-au stors lacrimi până şi lui Johnny Depp, care sunt cunoscuţi din Singapore şi Tokio până în Los Angeles sau Paris dar nu şi în Rahova sau Pantelimon. Ia ascultă aici de la băieţii ceva pentru inimioara ta de aur:
Uitaţi de orice prejudecăţi şi veniţi să vă răcoriţi, să măncaţi, să vedeţi şi să ascultaţi numai lucruri ţigăneaşti autentice într-un urban lounge original! "In every soul there's a gipsy!". Taves bahtalo!
Dragilor, dacă nu aveţi nici un plan pentru weekend şi aţi vrea să vedeţi nişte filme documentare interesante într-un cadru inedit faceţi o vizită la Muzeul Ţăranului Român. E unul dintre muzeele cele mai cool de artă populară, cu totul diferit de ce am mai vazut prin ţară şi în plus în acest weekend găzduieşte The Best of Astra Film Festival (a început de ieri dar mai aveţi două zile: 18-19 Mai).
Ceea ce e şi mai interesant e că pe lângă documentare foarte interesante puteţi gusta nenumărate bunătăţi la Clubul Ţăranului Român din incintă, cum ar fi: păstrăvi afumaţi în crengi de brad, o selecţie de brânzeturi tradiţionale (vezi brănză de burduf în scoarţă de copac) şi diverse chestii la grătar aduse de cel mai tare măcelar din Bucureşti.
Totul garnisit auditiv de Hegeduşii din Bihor care o să vă cânte la celebrele vioare cu goarna, aşa numitele highieghie (imposibil de transcris fonetic). Ia ascultaţi o ţârucă să ştiţi despre ce e vorba:
Iaca şi programul filmelor pe azi şi mâine:
18 MAI SALA HORIA BERNEA, de la ora 17.00
COPII CARTIERULUI-DORMITOR (TO: Street Punk Moscow) Rusia/Germania, 2005, DVCAM, 35 min. Regia: Korinna Krauss, Janna Ji Wonders
Filmul observă un grup de tineri punk dintr-un cartier mărginaş de blocuri al Moscovei. Copiii cartierului dormitor nu au cum să se conformeze aşteptărilor adulţilor. Trăiesc suspendaţi între ziua de ieri şi cea de mîine. Deviza lor este “Îmbată-te! Distrează-te! Tunde-te punk şi vei înţelege ce contează cu adevărat.”
UN NOU ELDORADO (TO: Új Eldorádó; New Eldorado) Ungaria, 2004, DVCAM, 76 min. Regia: Tibor Kocsis
Un sat cu case vechi de secole. Un sat unde oamenii îşi preţuiesc pământul, biserica şi străbunii. Un sat înconjurat de munţi care ascund tone de aur şi argint. Datorită zăcămintelor de metale preţioase, Roşia Montană a fost “curtată” de corporaţii internaţionale ale industriei extractive. Roşia Montană Gold Corporation, o companie româno-canadiană, vrea să deschidă aici o mină de aur. Oamenii ar trebui strămutaţi într-o aşezare nouă cu case moderne. Aurul şi argintul se vor găsi din belşug în acest nou Eldorado. Aproximativ 800 de hectare de teren vor fi acoperite de deşeuri contaminate cu cianuri, dar ar urma să se construiască un dig care să oprească poluarea zonei. Iar satul Roşia Montană, cu casele sale vechi de secole, va dispărea.
O ZI ÎN REPUBLICA POPULARĂ POLONĂ (TO: One Day in People’s Poland) Polonia, 2005, BETCAM SP, 58 Regia: Maciej J. Drygas
O zi în Republica Populară Polonă este povestea unei zile obişnuite din viaţa unor oameni obişnuiţi, din Polonia comunistă. După trei ani de cercetări prin materialele de arhivă din perioada comunistă, autorul s-a oprit asupra zilei de 27 octombrie 1962, o zi ca oricare alta, fără vreun eveniment ieşit din comun. Totuşi, fiecare fragment dezvăluie aspecte memorabile despre absurdităţile acelor vremuri. Montajul combină filmări de arhivă cu scrisori şi documente oficiale. Cei care au trecut prin comunism vor rememora multe din viaţa lor de atunci. Pentru mai tinerii spectatori, filmul oferă o privire asupra unei perioade pe care nu o cunosc şi nu o înţeleg.
LA DRUM România, 1997, BETACAM SP, 45 min. Regia: Dumitru Budrala
Ciobanii din Carpaţi pleacă în fiecare iarnă în transhumanţă, la mii de kilometri depărtare de casă, în căutarea ierbii. Acest “drum al oilor” este oarecum asemănător cu “Drumul mătăsii” sau cu “Drumul sării”. În martie 1997, stăpînul unei turme a fost jefuit şi asasinat într-o pădure. Fiul său cel mic îi găseşte trupul după şapte zile de căutare. Mai mult decît reconstituirea unei crime, filmul prezintă viaţa ciobanilor transhumanţi din sudul Transilvaniei. În cele şapte luni de drum, ciobanii sunt confruntaţi zi de zi cu întîmplări neaşteptate şi obligaţi să parcurgă cîte 25-50 km zilnic, să doarmă sub cerul liber şi să înfrunte vremea şi răutatea oamenilor.
19 MAI CURTEA INTERIOARA A MTR, de la ora 21.00
ULTIMII ŢĂRANI - NEVASTA CEA BUNĂ (TO: The Last Peasants – A Good Wife) Anglia, 2003, 49 min. Regia: Angus Macqueen
Seria în trei parti realizata de Angus Macqueen urmareste destinul a trei familii de români, a caror viata e marcata de realitatiile emigrarii. Satul Budesti din Maramures reprezinta o lume a trecutului, cu carute trase de cai si cu oameni care traiesc în vechile lor credinte. Tinerii din sat, care nu vad nimic romantic într-o asemenea existenta, si-au îndreptat privirile catre Occident. La Budesti, fiecare familie are pe cineva plecat ilegal la munca în strainatate. A Good Wife (Nevasta cea buna) prezinta efectele emigrarii asupra comunitatii locale. Observational, atent si impresionant, filmul evidentiaza schimbarile petrecute în comunitatile rurale ca urmare a caderii comunismului si a deschiderii catre Occident. În Ultimii tarani vedem agonia culturii rurale, care a supravietuit celor doua razboaie mondiale si unei jumatati de secol de comunism, iar acum e pe cale sa dispara dupa numai zece ani de democratie.
BLESTEMUL ARICIULUI România, 2004, DVCAM, 92 min. Regia: Dumitru Budrala
“Ţineam la măgarul meu mai mult decât la bărbat sau la copii. Dar acum a murit. De-aş avea acum un măgar, aş trăi ca un parlamentar”, spune Turica, unul dintre personajele filmului. Ea şi rudele sale colindă din sat în sat, cărând legături imense de mături şi coşuri făcute de mână, pe care încearcă să le dea pe mâncare. Regizorul însoţeşte familia de ţigani în călătoriile pe timp de iarnă. În stil ciné-vérité, filmul trece dincolo de stereotipii. Vedem oameni adevăraţi, care au de-a face cu situaţii absurde sau tragicomice în viaţa de zi cu zi. Un film care duce spectatorul într-o lume a cărei existenţă este aproape de neconceput pentru cei mai mulţi dintre noi.
BELOVY Rusia, b/w, 1993 Regia: Victor Kossakovski
Un drum prafuit de tara, multa vodca si ceai, bai de abur rusesti, vaci si cîini. Kossakovski ne conduce în lumea familiei Belov. Ana Feodorovna, de doua ori vaduva, regreta si acum ca nu s-a maritat cu marea iubire a vietii ei. Mihail, fratele Anei, îsi petrece zilele între bautura, înjuraturi adresate surorii lui si consideratii filozofice asupra marilor probleme ale omenirii. Mai sunt doi frati, care vin din cînd în cînd în vizita. “N-ar trebui sa ne filmezi” spune unul dintre fratii Belov. “N-avem nimic deosebit. Suntem doar niste oameni obisnuiti, care îsi duc viata acolo unde începe rîul”. Si totusi, Kossakovski i-a filmat, pentru a spune si altora, povestea necazurilor si bucuriilor unei familii dintr-un sat îndepartat al Rusiei. Filmul Familia Belov, considerat o capodopera a documentarului post-sovietic, a fost produs la renumitul Studio de film documentar din Sankt Petersburg, a fost prezentat la cele mai prestigioase festivaluri din lume si majoritatea institutelor si academiilor de film din Europa l-au inclus în programa obligatorie de studiu.
Cam asta ar fi fraţilor. Mergeţi de vedeţi, gustaţi şi ascultaţi :)
Prima dată am auzit de Park Chan-wook din Re:Publik. Era prezentat într-un de la A la Z şi recunosc că m-a tentat încă de atunci să-i caut filmele dar nu stiam de unde sa încep... Finally am dat peste Old Boy (partea a doua a trilogiei) şi mult mai tarziu de cele două "simpatii" care îl înconjoară, ca o scoică protectoare perla ei: Sympathy for Mr. Vengeance (primul film al trilogiei) şi Sympathy for Lady Vengeance (al treilea film).
Deşi foarte diferite, cele 3 filme conţin câteva teme comune. Pe lângă evidenta răzbunare, toate cele 3 filme sunt construite în jurul unei răpiri sau a mai multora, în toate răzbunarea este legată de copii (de regulă cauze declanşatoare dar uneori instrumente ale răzbunării) şi în toate, personajele îmbină traume fizice cu traume psihice şi sunt extrem de ambigue din punct de vedere moral. Practic nici unul dintre personajele cheie nu e este cu totul negativ sau cu totul pozitiv acestea împletind uneori grotesc bunătatea naivă cu violenţa extremă. Dar hai să le luăm la rând (deşi, cum vă spuneam, eu le-am văzut într-o maximă dezordine: întâi nr.2, apoi nr.3 şi în final nr.1).
Trilogia răzbunării debutează cu Sympathy for Mr. Vengeance (2002), despre care aş spune ca e unul dintre cele mai bune din serie daca nu ar fi toate deosebit de bune. Sincer să fiu începutul filmului m-a dus cu gândul la Dancer în the Dark. Ryu, personajul principal este surdo-mut şi trăieşte într-o lume a lui şi a tăcerii similară lumii întunericului lui Selma. Tot ca şi Selma are veleităţi artistice dar e obligat de starea lui să lucreze într-o uzină. Ambii strâng bani pentru operaţia unei persoane dragi şi este prezentă până şi muzica industrială sacadată a uzinei, atât de importantă în Dancer in the Dark, aici inaccesibilă lui Ryu. Şi am putea merge mai departe... ambii sunt înşelaţi de oameni fără scrupule, etc.
Dar Park Chan-wook nu e Lars von Trier. Ryu cel cu părul verde e departe de Selma cea cuminte şi lucrurile o iau razna. Împreună cu prietena lui militantă de extremă stângă ("Moarte capitaliştilor", "Jos imperialismul american"...) se hotăreşte, destul de greu e drept, să răpească fetiţa unui manager de intreprindere pentru a plăti din răscumpărare operaţia de rinichi a surorii sale. Deşi totul pare în regulă la început, la un moment dat totul este dat peste cap şi începe o cursă de neoprit, răzbunarea şi violenţa născând mai multă răzbunare şi mai multă violenţă până la tragicul final hamletian.
Al doilea film, Old Boy (câştigătorul marelui premiu la Festivalul de Film de la Cannes în 2004) continuă linia deschisă de Mr. Vengeance şi ni-l prezintă pe personajul principal Oh Dae-su (un Choi Min-sik fantastic în acest rol) ţinând un om atârnat de propria cravată pe acoperişul unui bloc şi obligându-l să-i asculte povestea. O poveste bizară din nou. Un om (Oh Dae-su) este răpit imediat ce fusese eliberat pe cauţiune din arestul poliţiei după o beţie cruntă chiar înainte de a pleca spre casă de ziua fetiţei lui. Timp de 15 ani este ţinut prizonier într-o cameră având ca singur contact cu lumea exterioară televizorul. Află de la ştiri că soţia lui a fost răpită apoi ucisă şi că el este suspectul principal. Recluziunea se termină la fel de brusc cum începuse. Oh Dae-su se trezeşte pe un acoperiş cu haine impecabile şi un telefon mobil. Un acoperiş de pe care un om vrea să-şi curme viaţa... Dar filmul e abia la început pentru că Oh Dae-su ar vrea să afle de ce i s-au întâmplat tocmai lui toate acestea.
Al treilea film, Sympathy for Lady Vengeance (2005), are o uşoară alură de Kill Bill. Eroina (Lee Geum-ja - jucată excepţional de Lee Young Ae) revenită după mulţi ani cu mintea la răzbunare aminteşte mult de mireasa însângerată a lui Tarantino deşi aici sângele curge într-adevăr în valuri... Până şi modul în care sunt prezentate fostele colege de celulă ale lui Lee Geum-ja aminteşte de prezentările tarantiniene. Răzbunarea finală pe Bill-ul (Mr. Baek - din nou Choi Min-sik) lui Park Chan-wook este de data aceasta una concluzivă, colectivă, finală, o execuţie precisă şi parcă fără emoţii. Traumele sunt vechi dar păcătosul nu poate pleca nepedepsit. Finalul aduce în sfârşit liniştea odată cu căderea zăpezii care purifică sau măcar acoperă mizeriile şi durerile vieţii cu o plapumă moale şi pufoasă de uitare. Cum spunea la un moment dat Lee Geum-ja: "Everything should be beautiful".
Trei filme frumoase, violente, pe alocuri poetice, dureroase şi triste. Vi le recomand călduros.
Azi noapte TVR1 a transmis în direct decernarea premiilor Oscar. Din păcate (din punctul meu de vedere) au ales varianta traducerii în direct a evenimentului în locul transmisiunii fără traducere.
Din păcate, deoarece este imposibil să traduci coerent în direct şi comentariile în româna de multe ori făceau aproape imposibil de înţeles ce spuneau cei care erau pe scena. PRO7 şi-a facut deja un obicei de a transmite show-ul netradus şi e clar cea mai bună variantă. Oricum, exceptând comentariul de mai sus iniţiativa este mai mult decât lăudabila şi confirmă creşterea calitativă permanentă a TVR-ului de când e condus de Tudor Giurgiu.
Cum probabil toată lumea interesată ştie deja câştigătorii ce pot să fac e să scriu părerile mele subiective referitoare la ediţia din anul acesta (a 79-a).
Ca un prim comentariu: mă aşteptam să ia şi Babel ceva că a fost destul de bun (pe lângă Oscar-ul pentru muzică mă gândeam că o să ia şi cel mai bun film). Oricum The Departed a meritat că a fost misto de tot. Am vazut şi varianta lui Scorsese şi orginalul hongkongez ("Infernal Affairs" de Andy Lau). A lui Scorsese era clar mai american dar în sensul bun (bine făcut). A luat cele mai importante 4 premii: film, regie, montaj şi scenariu adaptat.
La actori i-am nimerit pe bărbaţi: Forest Whitaker era de aşteptat să ia premiul pentru actor in rol principal că a primit şi Globul de Aur si BAFTA. Personal îmi place ca actor înca din Ghost Dog - Calea Samuraiului (de Jim Jarmusch).
La secundar mă aşteptam să ia Alan Arkin din Little Miss Sunshine - filmul a fost SUPER TARE. Cu o familie de ciudaţi din Abuquerque care duc micuţa de 10 ani la un concurs de frumuseţe în California cu o dubiţă VW rablagită. Fratele mai mare care nu vorbeşte deloc, bunicul care injură, se droghează şi se uită la reviste porno, unchiul homosexual care tocmai a încercat să se sinucidă, tatăl care predă cursuri de cum să reuşeşti în viaţă (în 9 paşi) şi care e un total loser, mama care încearcă să echilibreze totul... şi fetiţa grasuţă care vrea sa fie miss. Super super fain. A luat şi cel mai bun scenariu original pe merit (şi Cesar-ul pentru cel mai bun film strain şi ceva premii la BAFTA - premiile Academiei Britanice de Film).
La femei n-am nimerit: la rol principal eu votam pentru Penelope Cruz cu rolul din Volver care a fost unul din filmele cele mai faine ale lui Almodovar şi care chiar era vizionabil şi placut deşi trata niste subiecte super dure - dar avea un ton dulce-amarui foarte mişto. A luat Helen Mirren pentru rolul din The Queen - nu l-am vazut dar a ras cam toate BAFTELE posibile (evident ca doar era despre regina Angliei). Sunt oricum curios să-l vad că din fragmente părea într-adevar că a jucat bine. La rol secundar votam pentru Adriana Barraza din Babel (bona lui Brad Pitt - rolul mi s-a părut foarte bine jucat - de fapt scary de realist - nu ştiu dacă o să îndraznesc să iau vreodata o bonă bazat pe filmul ăsta). A ieşit o tipă din Dreamgirls care curaţase o gramadă de Globuri. Nu comentez că n-am vazut filmul dar oricum nu a luat prea multe oscaruri.
Labirintul lui Pan a lui Guillermo del Torro (pe care pana azi îl confundam cu Benicio cu acelaşi nume) a luat 3 oscaruri (Make-up, Cinematography - Imagine, Art Direction) ceea ce confirmă şi părerea mea ca era cel mai frumos film (vizual vorbind). A mai luat şi BAFTA pentru cel mai bun film strain. Eu îl mai votam şi pentru Oscar pentru cel mai bun film strain şi pentru scenariu original (la egalitate cu Little Miss Sunshine) dar nu a luat.
Oricum e un film super care impleteşte lumea reală a Spaniei lui Franco cu o lume fantastică populată de creaturi magice (faunul, zâne, monştri, animale mitice). Guillermo del Torro face filme din ce în ce mai bune (mi-a placut şi Blade 2 şi Hellboy - ambele foarte vizuale).
La animaţie eu aş fi mers pe Cars care mi-a plăcut mult de tot (de altfel singurul pe care l-am vazut). Mi s-a părut unul dintre cele mai mişto filme noi de la Disney. Cu personajele frumos conturate, cu povestea bine scrisă, animat exceptional de cei de la Pixar. Excelent. A luat Happy Feet pe care nu-l văzusem (am vazut doar un mic fragment pe YouTube cu o alunecare pe gheaţă a pinguinilor - e drept super fain făcută).
La documentar l-am nimerit pe An Inconvenient Truth filmul de Davies Guggenheim cu Al Gore. L-am vazut în tren ieri şi mi s-a părut super impresionant. E vorba de campania lui Al Gore împotriva încălzirii globale şi te pune pe gânduri referitor la soarta omenirii pe termen super scurt. Când vezi statisticile pe care le prezintă te îngrozesti. Cel mai şocant mi s-a parut faptul că deja avem o concentraţie de CO2 în atmosfera de cateva ori mai mare decat maximul atins vreodata în ultimele câteva milioane de ani (inclusiv înaintea tuturor glaciaţiunilor). E făcut foarte americaneşte dar e mişto şi chiar reuşeşte să convingă. E o problemă reală şi cât se poate de gravă cu care ne confruntăm deja. A luat şi Oscar pentru cea mai bună melodie de film (aici eu aş fi mizat pe una din melodiile din Dreamgirls deşi îmi plăcea mult şi melodia din Cars).
Sau mai exact fraţii McLeod. De 7 ani, Greg şi Myles McLeod îşi poartă războiul lor de guerrilla cu animaţia comercială de proastă calitate aruncând mici perle de înţelepciune în faţa tuturor celor dispuşi să le primească.
Prezenţi pe BBC ONE, Channel 4 sau Atomfilms ei sunt creatorii micuţului ninja în devenire Fuggy Fuggy, a invincibilului M Man şi a ciudatului Dr.Fish. Tot ei au dramatizat textele incoerente din spam-uri în terifiantul Spamland şi şi-au spus părerea despre politica nord-atlantică actuală în superbele Atlantic Drift şi Camapign Jukebox.
Vizitaţii! S-ar putea să vă placă mult de tot. S-ar putea să deveniţi chiar dependenţi.
America. Simplă. În alb şi negru. Avionul aterizează. Şovăitoare, Eva pătrunde în ţara tuturor posibilităţilor ca o Alice est europeană urmărind uimită iepurele pârlit, zdrenţăros, cartofor şi tupeist pe străzile unui New York rece şi neprimitor. Bine aţi venit în America! Bine aţi venit în lumea lui Jim Jarmush!
Bine aţi venit în lumea celor care au pierdut direcţia şi nu au mai căutat-o niciodată.
Biblica Eva vine din Budapesta cu acea inocenţă naivă a celor de dincolo de Cortina de Fier. Vărul ei, Willie, micul escroc fără noroc şi fără aspiraţii, uns cu toate alifiile societăţii de consum îi oferă pe tavă Marele Măr al cunoaşterii şi nimic nu va mai fi la fel. Senzaţiilor individuale simple, calde şi unice, gusturilor ample şi sincere ale Estului oprimat i se opun ostentativ aromele de masă, congelate, fade şi artificiale ale Westului liber.
Willie: You're sure you don't want a TV dinner? Eva: Yes. I'm not hungry. Why is it called TV dinner? Willie: Um... You're supposed to eat it while you watch TV. Television. Eva: I know what a TV is. Where does that meat come from? Willie: What do you mean? Eva: What does that meat come from? Willie: I guess it comes from a cow. Eva: From a cow? It doesn't even look like meat. Willie: Eva, stop bugging me, will you? You know, this is the way we eat in America. I got my meat, I got my potatoes, I got my vegetables, I got my dessert, and I don't even have to wash the dishes.
Paradoxal comunismul estic este locul ce lasă mai multă libertate de dezvoltare individului, diversităţii spre deosebire de materialismul vestic ce uniformizează totul: oamenii, locurile, distracţiile, visurile.
Eddie: You know, it's funny... you come to someplace new, an'... and everything looks just the same. Willie: No kiddin', Eddie.
Ceea ce uneşte însă cele două lumi e lipsa oricărei speranţe. Fie că e vorba de lipsa unui orizont datorată limitărilor impuse de regim, fie că e vorba de orizontul prea vast al Americii care îţi oferă toate posibilităţile fără să-ţi dea şi mijloacele cu care să le atingi: rezultatul e acelaşi. O plutire în derivă, fără rost printr-o lume fără rost.
Cu toate astea, cu toate că majoritatea lor sunt niste rataţi totali, îi inţelegi. Înţelegi ce simte fiecare dintre ei pentru că odată ai simţit şi tu acelaşi lucru. Poate îl simţi şi acum. Poate eşti şi tu unul dintre ei. Aici e magia lui Jim Jarmush.
Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC) a acordat din nou finanţare brontozaurului cinematografiei romaneşti Sergiu Nicolaescu. Mult stimatul actor, scenarist, regizor, etc. (de ce imi aminteşte asta de academician, doctor, inginer?) va primi 1.800.000 RON pentru realizarea filmului "Supravieţuitorul" care il va resuscita cu mâinile curate pe comisarul Moldovan.
Surse anonime din anturajul regizorului susţin ca filmul va fi o punere in contextul romanesc a temei din "Day of the dead" de George A. Romero. Acţiunea va fi filmată în proporţie de 90% in sediul CNC unde comisarul Moldovan, revenit la viaţa şi ajutat de un juriu-zombie, va trage ţepe contribuabililor, tinerilor regizori din noul val şi spectatorilor români.
Doritorii pot semna o petiţie impotriva acestei decizii aici.
Un film de referinta. O fabula moderna si unul dintre cele mai meseriase desene animate (anime) ever, "Printzesa Mononoke", te poarta intr-o lume fantastica populata de zei intrupati in animale gigantice, spirite ale copacilor si oameni iresponsabili gata sa distruga viitorul tuturora in numele castigului personal.
Scris si realizat in 1997 de Hayao Myazaki, filmul urmareste povestea lui Ashitaka, ultimul print al unui trib pe cale de disparitie, in calatoria lui initiatica spre Spiritul Padurii, singurul care ar putea sa-l vindece de blestemul giganticului zeu-mistretz. In calea lui, o va intalni pe San (Printzesa Mononoke) o tanara ce lupta pentru a proteja padurea si pe Lady Eboshi, stapana Orasului de Fier.
Ashitaka va trebui sa gaseasca un echilibru intre aceste doua forte opuse: pe de o parte dorinta oamenilor de a-si depasi conditia de animale si a invinge fortele inspaimantatoare ale naturii si pe de alta parte natura care mentine viatza tuturor, inclusiv a oamenilor care incearca sa o distruga.
Cu radacini adanci in folclorul japonez povestea aduce in discutie subiecte grave ca razboiul, ecologia, morala si principiile de viatza. Un film care trezeste copilul din tine...
In fine... Adevarul e ca, obisnuit cu modul haotic de aparitie al revistei nu m-am impacientat prea tare cand n-am vazut-o o vreme. S-a mai intamplat si mai demult. E normal. Nu e o revista comerciala. Nu respecta regulile. Poate apare luna viitoare un numar dublu. Sau unul special numai cu muzica. Sau poate isi schimba design-ul. Ca un fan al revistei asteptam surpriza lunara si n-am fost niciodata dezamagit. Calitatea revistei nu a fost niciodata liniara, a urmat suisuri si coborasuri dupa inspiratia de moment a redactorilor dar asta era OK. Era acceptabil. Facea parte din joc. Si era bine. 
By the way board-ul de la Igloo care era spatele financiar al revistei a decis sa continue sa publice Republik dar cu o noua echipa redactionala si cu un continut diluat cu arhitectura (beurk!), design (yuk!) si arta moderna (hmmm). Nu-i prevad un viitor prea stralucit desi who knows... Am apreciat cu adevarat pe cei de la Igloo ca au avut bunavointa sa sustina pana acum Republik-ul. Chiar am si cumparat niste Igloo in ideea ca astfel de oameni merita interesul. Recunosc ca nu m-a prins si m-am resemnat ca nu sunt in target. Totusi ma intreb cat de confuzi o sa fie cititorii obisnuiti ai Republik cand o sa vada coperta si articolul principal: CHINA arhitectura copy/paste ?!? WTF? Ca si cum ai cumpara o sticla de Coca Cola si ai gasi inauntru Frutti Fresh de portocale. Asta e.
