Enki Bilal

Recunosc. Sunt fan BD. De fapt îmi amintesc că deja în clasele primare îmi plăceau la nebunie benzile desenate. Prin clasa a II-a cred, am schimbat chiar o lentila măritoare (şi ştiţi ce cool poate fi o lentilă măritoare la acea vârstă) pentru vreo 3 reviste Pif, cam zdrenţuite e drept, dar ce conta? Nu am regretat schimbul :)

De altfel oferta de benzi desenate pe la noi era destul de limitată în acele dragi şi fericite vremuri de restrişte.

Pe lângă ocazionalele reviste Pif şi uneori Rahan (care mi-au deschis de voie, de nevoie apetitul pentru limba franceză) îmi amintesc că eram mare consumator de "Luceafărul copiilor" (mă întreb ce s-a ales cu revista respectivă şi cu desenatorii români de benzi desenate) care avea câteva seriale destul de mişto printre care opusul în versuri de pe coperta IV: Zburlici şi puiul cel de cuc (cam hăbăuc şi cam năuc)...

Ei bine venind din acest mediu sărăcăcios în această formă de artă vizuală am rămas nespus de uimit să constat multitudinea de BD-uri de toate formele şi tipurile din Franţa. Şi ceea ce mi s-a părut şi mai cool e faptul că în Franţa (ca şi în sora Belgie) benzile desenate nu sunt făcute doar pentru copii ci şi pentru adulţi. Ei ei nu vă gândiţi imediat la prostii că nu mă refeream la benzile desenate XXX (deşi există din abundenţă şi aşa ceva) ci pur şi simplu la teme de adulţi: de la trillere poliţiste puse în imagini la science fiction sau satire politice înfierând mondializarea, xenofobia sau practicile religioase extreme găseşti orice îţi doreşti.


Nici formele nu sunt unitare. Este vorba despre o artă în toată puterea cuvântului, undeva la limita între literatura, poezie, grafică, pictură, cinematograf şi animaţie. Fiecare autor sau grup de autori - de multe ori se formează echipe: scenarist, desenator grafician, colorist - poate alege să pună accent mai mare sau mai mic pe poveste, pe imagine sau pe combinaţii în diverse procente din acestea.

Şi ca să vă prezint şi un artist din domeniu aş zice că nu e alegere mai bună decât Enki Bilal. Născut Enes Bilalović (aţi ghicit e un mix de origine Iugoslavă) a trăit de la 9 ani la Paris şi acum are 55 de ani. Deşi a avut tot felul de încercări în domenii ca filmul sau animaţia 3D adevărata lui artă e în albumele clasice de benzi desenate 2D.

Specialitatea lui sunt poveştile tip science fiction oarecum depresive cu eroi maculini între macho brut şi metrosexual şi femei superbe cu piele albă, ochi mari şi deseori... sânge şi păr albastru (la propriu).

Dacă poveştile sunt deseori haotice, incoerente, cu ideile care se pierd undeva pe parcurs, imaginile sunt desenate de-a dreptul halucinant. Bilal este departe de a fi un grafician exact.

La el nu o să vedeţi o linie clară care să încadreze un personaj sau o clădire. La el liniile sunt groase şi deseori se multiplică parcă la infinit pentru a-şi căuta calea corectă rezultând o imagine imprecisă, neclară dar sublimă ca şi personajele lui, în ton perfect cu atmosfera inimitabilă a lucrărilor lui.

Vă recomand cu drag mai ales lucrările lui de prin anii '80 (lectură obligatorie e Trilogia Nicopol - La Foire aux immortels - 1980, La Femme piège - 1986, Froid-Équateur - 1992) dar şi lucrările mai noi din fosta trilogie, actualmente tetralogie în devenire dedicată personajului Nick Hatzfeld (Le Sommeil du monstre - 1998, 32 Décembre - 2003, Rendez-vous à Paris - 2006, Quatre - finalul poveştii aşteptat în 2007).

Cu cât avansaţi spre prezent veţi observa că lucrările lui devin tot mai minimaliste, povestea se pierde tot mai mult devenind până la urmă doar un pretext pentru desenele deosebit de frumoase din ultimele albume apărute. Până la urmă e o formă de artă vizuală.

Lăsaţi-vă fermecaţi.