Oare?

What happened now was that one white-coated veck strapped my gulliver to a like head-rest, singing to himself all the time some vonny cally pop-song. 'What's this for?' I said. And this veck replied, interrupting his like song an instant, that it was to keep my gulliver still and make me look at the screen. 'But', I said,'I want to look at the screen. I've been brought here to viddy films and viddy films I shall.' And then the other white-coat veck (there were three altogether, one of them a devotchka who was like sitting at the bank of meters and twiddling with knobs) had a bit of a smeck at that. He said:

'You never know. Oh, you never know. Trust us, friend. It's better this way'

Premiile Oscar 2007

Azi noapte TVR1 a transmis în direct decernarea premiilor Oscar. Din păcate (din punctul meu de vedere) au ales varianta traducerii în direct a evenimentului în locul transmisiunii fără traducere.

Din păcate, deoarece este imposibil să traduci coerent în direct şi comentariile în româna de multe ori făceau aproape imposibil de înţeles ce spuneau cei care erau pe scena. PRO7 şi-a facut deja un obicei de a transmite show-ul netradus şi e clar cea mai bună variantă. Oricum, exceptând comentariul de mai sus iniţiativa este mai mult decât lăudabila şi confirmă creşterea calitativă permanentă a TVR-ului de când e condus de Tudor Giurgiu.

Cum probabil toată lumea interesată ştie deja câştigătorii ce pot să fac e să scriu părerile mele subiective referitoare la ediţia din anul acesta (a 79-a).

Ca un prim comentariu: mă aşteptam să ia şi Babel ceva că a fost destul de bun (pe lângă Oscar-ul pentru muzică mă gândeam că o să ia şi cel mai bun film). Oricum The Departed a meritat că a fost misto de tot. Am vazut şi varianta lui Scorsese şi orginalul hongkongez ("Infernal Affairs" de Andy Lau). A lui Scorsese era clar mai american dar în sensul bun (bine făcut). A luat cele mai importante 4 premii: film, regie, montaj şi scenariu adaptat.

La actori i-am nimerit pe bărbaţi: Forest Whitaker era de aşteptat să ia premiul pentru actor in rol principal că a primit şi Globul de Aur si BAFTA. Personal îmi place ca actor înca din Ghost Dog - Calea Samuraiului (de Jim Jarmusch).

La secundar mă aşteptam să ia Alan Arkin din Little Miss Sunshine - filmul a fost SUPER TARE. Cu o familie de ciudaţi din Abuquerque care duc micuţa de 10 ani la un concurs de frumuseţe în California cu o dubiţă VW rablagită. Fratele mai mare care nu vorbeşte deloc, bunicul care injură, se droghează şi se uită la reviste porno, unchiul homosexual care tocmai a încercat să se sinucidă, tatăl care predă cursuri de cum să reuşeşti în viaţă (în 9 paşi) şi care e un total loser, mama care încearcă să echilibreze totul... şi fetiţa grasuţă care vrea sa fie miss. Super super fain. A luat şi cel mai bun scenariu original pe merit (şi Cesar-ul pentru cel mai bun film strain şi ceva premii la BAFTA - premiile Academiei Britanice de Film).

La femei n-am nimerit: la rol principal eu votam pentru Penelope Cruz cu rolul din Volver care a fost unul din filmele cele mai faine ale lui Almodovar şi care chiar era vizionabil şi placut deşi trata niste subiecte super dure - dar avea un ton dulce-amarui foarte mişto. A luat Helen Mirren pentru rolul din The Queen - nu l-am vazut dar a ras cam toate BAFTELE posibile (evident ca doar era despre regina Angliei). Sunt oricum curios să-l vad că din fragmente părea într-adevar că a jucat bine. La rol secundar votam pentru Adriana Barraza din Babel (bona lui Brad Pitt - rolul mi s-a părut foarte bine jucat - de fapt scary de realist - nu ştiu dacă o să îndraznesc să iau vreodata o bonă bazat pe filmul ăsta). A ieşit o tipă din Dreamgirls care curaţase o gramadă de Globuri. Nu comentez că n-am vazut filmul dar oricum nu a luat prea multe oscaruri.

Labirintul lui Pan a lui Guillermo del Torro (pe care pana azi îl confundam cu Benicio cu acelaşi nume) a luat 3 oscaruri (Make-up, Cinematography - Imagine, Art Direction) ceea ce confirmă şi părerea mea ca era cel mai frumos film (vizual vorbind). A mai luat şi BAFTA pentru cel mai bun film strain. Eu îl mai votam şi pentru Oscar pentru cel mai bun film strain şi pentru scenariu original (la egalitate cu Little Miss Sunshine) dar nu a luat.

Oricum e un film super care impleteşte lumea reală a Spaniei lui Franco cu o lume fantastică populată de creaturi magice (faunul, zâne, monştri, animale mitice). Guillermo del Torro face filme din ce în ce mai bune (mi-a placut şi Blade 2 şi Hellboy - ambele foarte vizuale).

La animaţie eu aş fi mers pe Cars care mi-a plăcut mult de tot (de altfel singurul pe care l-am vazut). Mi s-a părut unul dintre cele mai mişto filme noi de la Disney. Cu personajele frumos conturate, cu povestea bine scrisă, animat exceptional de cei de la Pixar. Excelent. A luat Happy Feet pe care nu-l văzusem (am vazut doar un mic fragment pe YouTube cu o alunecare pe gheaţă a pinguinilor - e drept super fain făcută).

La documentar l-am nimerit pe An Inconvenient Truth filmul de Davies Guggenheim cu Al Gore. L-am vazut în tren ieri şi mi s-a părut super impresionant. E vorba de campania lui Al Gore împotriva încălzirii globale şi te pune pe gânduri referitor la soarta omenirii pe termen super scurt. Când vezi statisticile pe care le prezintă te îngrozesti. Cel mai şocant mi s-a parut faptul că deja avem o concentraţie de CO2 în atmosfera de cateva ori mai mare decat maximul atins vreodata în ultimele câteva milioane de ani (inclusiv înaintea tuturor glaciaţiunilor). E făcut foarte americaneşte dar e mişto şi chiar reuşeşte să convingă. E o problemă reală şi cât se poate de gravă cu care ne confruntăm deja. A luat şi Oscar pentru cea mai bună melodie de film (aici eu aş fi mizat pe una din melodiile din Dreamgirls deşi îmi plăcea mult şi melodia din Cars).

That's all folks :)

Dragoş Vodă - istorie alternativă

Dacă vreţi să vedeţi o ecranizare demnă de Oscar a poveştii uimitoare şi terifiante a mult prea viteazului Dragoş-Vodă, nu rataţi sub nici o formă pictorialul anti-documentar produs de Grupul Român pentru o Istorie Altenativă şi MUTZUNAKIA COMPANY.

Această "vulgarizare a unui moment critic din istoria românească" cum caracterizează opusul doamna Ana Maria Gruia (co-scenarist, co-regizor şi cameraman înpreună cu Vladimir Agrigoroaei şi Valentin Sălăgeanu) va schimba radical felul în care percepeţi în momentul actual acest punct definitoriu al istoriei naţionale esenţial prin prisma aspectului generator de entitate pre-statală.

Muţi de admiraţie aşteptăm sequel-urile în care să fie prezentate şi alte momente istorice esenţiale cum ar fi: Bătălia de la Posada, Unirea lui Mihai Viteazu, Ocuparea Sarmisegetusei de către romani sau Prima Mineriada. O menţiune specială bourului şi pisicii Fazzy.

Descoperit datorită lui Anca Damacus.

Lunar Park

De Bret Easton Ellis am citit mai demult doar "American Psycho" într-o ediţie în engleză. E o carte care îmi trezeşte amintiri fiindcă am cumpărat-o la Paris de la Shakespeare&Co de lângă Notre Dame. Văzusem eu că proprietarul librăriei, un anume George de vreo 80 şi ceva de ani pune o ştampilă pe fiecare carte cumpărată la el, ca un brand propriu, o valoare adăugată, şi mi-am propus să-mi iau şi eu ceva deşi eram aproape lefter. După o lungă deliberare am ales "American Psycho".

N-aş putea spune exact de ce. Cred că auzisem ceva de controversele ridicate de carte, de violenţa extremă şi de faptul că totuşi era aclamată de critici ca o analiză acidă a Americii anilor '80. În prima fază, după ce am citit câteva capitole, m-a lovit o disonanţă cognitivă de am întrerupt şi reluat lectura în mod repetat timp de câteva luni. Deşi minimalizasem initial posibilele efecte negative cu curajul şi curiozitatea necunoscătorului, pur şi simplu îmi provoca repulsie.

Era prea violentă. Prea agresivă. Prea corozivă şi înspăimântătoare. Până la urmă i-am dat de capăt în urma unui chin lung.

Acum câteva luni am primit cadou de ziua mea "Lunar Park", tot de Bret Easton Ellis apărută la Polirom. Am privit-o oarecum cu suspiciune după experienţa anterioară cu autorul în cauză dar mi-am luat inima în dinţi acum vreo săptămână şi ceva şi m-am pus pe citit.

Trebuie să recunosc că e o carte super mişto, foarte bine scrisă şi care te ţine cu sufletul la gură până la ultima pagină. Este în acelaşi timp un experiment deosebit de interesant. Începe ca o autobiografie autentică (?), autorul povestind contextul (real?) în care şi-a scris cărţile, asezonat cu elemente (reale?) din viaţa lui din acea perioadă (succesul venit poate prea devreme, banii, adulaţia criticii, a cititorilor, banii, excesul de droguri, maşinile, costumele Armani, banii) după care, neobservat, gradual, începe să introducă elemente fictive (?): depresia nervoasă, retragerea la ţară împreună cu actriţă cu care avea un băiat, căsătoria, viaţa din suburbia luxoasă şi coşmarul.

Coşmarul, pentru că idila virează dramatic spre un roman horror: păpuşa care pare vie, eviscerează veveriţe şi zgârie uşile, criminalul ieşit din carte, mobila care se rearanjează singură, mailurile misterioase, covorul care îşi schimbă culoarea, casa care se transformă, totul pe fondul excesului de alcool, medicamente şi droguri, ceea ce face să reconsideri permanent realitatea ca o posibilă halucinaţie continuă. Lovecraft meets Boris Vian meets Frederic Beigbeder.

În mod cert romanul are mai multe chei de citire. Probabil o cheie posibilă ar fi: o dramă a autorului bântuit de propria operă, de presiunea aşteptărilor imense create de succesele timpurii, de nevoia de a se autodepăşi mereu. Dar cum să te depăşeşti când te-ai lansat fulminant tocmai călcând în picioare limitele? Criza succesului împinge autorul/personajul Bret Easton Ellis spre excese de toate felurile şi îl face incapabil de a avea o relaţie sinceră cu oamenii din jurul său.

Stau martori imposibilitatea relaţiei cu soţia, distanţa permanetă de fiul său, resentimentele pentru un tată alcoolic şi distant pe care ajunge să-l imite involuntar. O poveste tristă şi fascinantă, la fel ca istoria băieţilor care dispar din viaţa familiilor lor răpiţi/fugiţi într-un neverneverland pe invers, o lume a adulţilor-prea-devreme-mereu-copii.

Şi regretele. Regretele şi teama tardivă de a fi lansat în lume monştri, fiinţe fictive capabile să se materializeze în mintea cititorilor şi să provoace rău. O întrebare dificilă: este autorul responsabil de posibilele efecte negative ale creaţiei sale? Reuşeşte Bret Easton Ellis să se împace cu memoria tatălui său şi cu realitatea fiului său? Este posibil să des-scrii ceva ce a fost scris fără să dai timpul înapoi? Citiţi ca să aflaţi.

Este o carte care vă loveşte în plex, vă lasă fără aer şi vă pune pe gânduri în acelaşi timp.

Diesel.com

Uite un super exemplu de publicitate "ne-ortodoxa" venind din partea mărcii Diesel.

Dacă intraţi pe www.diesel.com veţi constata că este "hackuit" de două fete simpatice care au "răpit" un vânzător dintr-un magazin Diesel şi îl ţin sechestrat într-o cameră de hotel fiind filmate în permanenţă de o serie de camere de luat vederi.

Vi se pare cunoscut conceptul? Da, este chiar un fel de Big Brother interactiv în care puteţi să discutaţi în direct atât cu fetele cât şi cu "victima" lor.

Enjoy!

McLeod... din clanul McLeod

Sau mai exact fraţii McLeod. De 7 ani, Greg şi Myles McLeod îşi poartă războiul lor de guerrilla cu animaţia comercială de proastă calitate aruncând mici perle de înţelepciune în faţa tuturor celor dispuşi să le primească.

Prezenţi pe BBC ONE, Channel 4 sau Atomfilms ei sunt creatorii micuţului ninja în devenire Fuggy Fuggy, a invincibilului M Man şi a ciudatului Dr.Fish. Tot ei au dramatizat textele incoerente din spam-uri în terifiantul Spamland şi şi-au spus părerea despre politica nord-atlantică actuală în superbele Atlantic Drift şi Camapign Jukebox.

Vizitaţii! S-ar putea să vă placă mult de tot. S-ar putea să deveniţi chiar dependenţi.

Tupeu pe muchie de tigaie

Dupa succesul fulminant al opusului "Singur sub duş", aventurierul monden, bucătar, călător, om de cinema şi publicitate, Dan Chişu a scos o nouă carte: "Reţete pe muchie de tigaie".

Departe de mine să contest savoarea reţetelor din carte, cât se poate de originale şi de apetisante (demne de creatorul restaurantului Esperanto) şi nici forma grafică a cărţii (care e ticsită cu poze atât de superbe încât îţi vine să pleci imediat la cumpăraturi de ingrediente şi să te apuci de gătit).

Ceea ce mi se pare însă un tupeu maxim este ca un guru gastronomic de talia lui Dan Chişu să-şi lanseze cartea la preţul de 69.99 RON (peste 20 de euro) în condiţiile în care cartea în cauză e burduşită de reclame la diverse branduri: de la maioneza de la Bunica la zaharul Margaritar, Restaurantul Esperanto (deh! puţin autopromo nu strică), cuptoarele LG, tigăile Tefal, praful de copt Dr.Oetker, etc. În total am numărat echivalentul a 15 pagini A4 de reclame la vreo 95 de pagini de carte!

Acum una din două: ori eşti meseriaş de meseriaş în ale bucătăriei şi îţi permiţi să-ţi vinzi cartea la aproape 700.000 de lei vechi (în condiţiile în care în librărie se găseşte superba carte de bucate a lui Jamie Oliver "La masă cu Jamie" - super "chef" cunoscut peste tot în lume - la numai 54.5 RON cu un număr de pagini dublu faţă de muchiile lui Chişu), ori eşti un pârlit de wannabe şi îţi umpli cartea de reclame să-ţi mai reduci costurile şi atunci o vinzi la un preţ rezonabil.

Ar mai fi şi varianta în care domnul Chişu, importatorul "Nopţii Devoratorilor de Publicitate" (lucru pentru care îi mulţumim), a dat de fapt dovada unui rafinament deosebit şi a umplut intenţionat cartea de reclame, nu pentru bani (departe de el astfel de raţionamente mercantile) ci din dragoste de advertising şi atunci cartea "Reţete pe muchie de tigaie" este de fapt un experiment post-modern în care originalitatea se exprimă nu doar prin reţete ci şi prin alternarea elegantă a paginilor utile cu reţete cu pagini de reclame inutile, dar marginal estetice, reflectând prin acest demers artistic modul în care publicitatea se împleteşte natural cu fiecare clipă din viaţa noastră de zi cu zi.