În mod cert pot spune ca sunt un fan al lui J.K. Rowling şi al personajului ei. De ce? Bună întrebare. Am încercat să explic soţioarei mele ieri cam despre ce este vorba în seria arhicunoscută dar am impresia că e foarte dificil de prezentat în câteva cuvinte ce mă atrage în lumea aceasta imaginară, şi ce îi atrage şi pe ceilalţi cititori din întreaga lume, copii sau adulţi.
Cred că unul din atuurile cele mai importante este lumea Harry Potter în sine. Ideea seducătoare că în paralel cu lumea normală, poate uneori tristă, plictisitoare sau stresantă, ar putea exista o lume paralelă, o lume underground în care trăiesc vrăjitori şi vrăjitoare cu legile lor, cu familiile lor, cu ierarhia lor, cu şcolile şi ziarele lor.
O lume în care magia şi fantasticul au un loc central. Cred că oamenii au avut nevoie întotdeauna de fantastic în viaţa lor, fie că luam în considerare poveştile sau legendele, fie diversele credinţe care atribuie explicaţii fantastice, mistice evenimentelor din jurul nostru. Nu sunt mulţi autori care au reuşit să imagineze lumi viabile şi care au ruşit să respecte regulile auto-impuse ale lumilor create de ei. Asimov, Herbert sau Pratchet sunt câteva exemple notabile, fiecare reuşind să creeze serii de succes.
Un alt atu ar fi mesajul pozitiv, educativ fără a cădea în latura excesivă a seriilor americane politically correct gen Hercule, Xena sau spre marea mea dezamăgire unul dintre cele mai recente seriale marca HBO: Studio 60, altfel început promiţător. Dragostea, curajul, modestia, empatia sau ajutorul dezinteresat sunt sentimente şi comportamente încurajate şi preţuite în lumea romanelor din seria Harry Potter.
De asemenea ar fi de remarcat creşterea complexităţii cărţilor de la un volum la altul. Dacă primele romane aveau o aură mai pronunţată de cărţi pentru copii, următoarele devin din ce în ce mai serioase, atacând probleme complexe cum ar fi liberul arbitru, rasismul sau utilizarea responsabilă a puterii oferind multe învăţăminte ce ar putea fi utile inclusiv clasei politice.
Magică e şi povestea succesului lui Joanne Kahleen Rowling care a vrăjit lumea cu o poveste schiţată pe trenul de la Manchester la Londra. I se reproşează marketing-ul excesiv, vâlva din jurul cărţilor, filmele cu buget ridicat şi faptul că a ajuns un fenomen de masă dar până la urmă succesul brandului Harry Potter e meritul ei. Cărţile, care bat oricând ecranizările prin naturaleţe, complexitate şi frumuseţea detaliilor, au fost un succes de public instant şi acest lucru a determinat pornirea maşinăriei publicitate care duce într-adevăr la o suprasaturare. Sincer cred că este admirabil faptul că J.K. Rowling a fost capabilă să-şi păstreze capul pe umeri şi să continue să scrie chiar foarte bine (volumul 7 e un exemplu edificator în acest sens) în condiţiile presiunii crescânde a presei, a fanilor, a editurilor şi a caselor de producţie.
În fine, ultimul roman al seriei este după parerea mea unul dintre cele mai elaborate şi mai bine construite, cu multe răsturnări de situaţie cu foarte multă acţiune, reuşind să lege în poveste o serie de elemente ce păreau oarecum secundare în celelalte romane conducând saga către un punct culminant conclusiv demn de una dintre cele mai frumoase serii de romane fantastice scrise vreodată.
Am fost atras de Taxidermia pe filiera TIFF-Re:publik, acesta făcând parte din selecţia de anul trecut la filme-şoc (a şi luat premiul pentru regie) şi fiind prezentat şi în revistă. Sincer?
1. Nu îmi pare rău că l-am văzut. Camera se mişcă excepţional, dialogurile şi monologurile sunt savuroase iar subiectul e mirobolant filmul urmărind povestea a 3 generaţii care mai de care mai ciudate, incluzând un aghiotant frustrat sexual, un copil cu coadă de porc, o familie supraponderală şi un taxidermist care depăşeşte limitele meşterşugului său ridicând împăierea la rang de artă (a se citi body-art extrem).
Într-un fel îmi amintea de Gabriel Garcia Marquez şi veacul lui de singurătate cu familiile lui incestuoase distorsionate şi cu momentele sale poetice oarecum absurde dar şi de Bântuiţii lui Palahniuk.
2. DA, e şocant. Filmul are momente în care e cu adevărat şocant deşi imaginea filmată fără cusur elimină efectul de gore al momentelor şoc ce includ foetuşi, eviscerări şi vomă cât cuprinde ecranul.
Nu ştiu dacă violenţa imaginilor era necesară dar în mod cert această poezie a urâtului îşi face efectul. Anumite părţi sunt de-a dreptul revoltătoare şi cred că cei care au părăsit sala în timpul reprezentaţiei pot fi înţeleşi pe deplin. În mod cert nu e un film pentru cei cu stomacul sensibil.
Per ansamblu filmul lui Palfi Gyorgy merită văzut (cu toate avertizările cât se poate de serioase de rigoare) pentru că este extrem de original şi reuşeşte să trateze în mod cu totul inedit şi extrem de ironic aspecte ca eşecul iubirii, bulimia de prost gust a epocii comuniste sau transfigurarea extremă prin artă. Toate personajele groteşti/absurde ale fimului încearcă să iasă în evidenţă, să-şi depăşească o condiţie de frustrantă neputinţă prin gesturi extreme. Până la urmă acesta ar putea să fie şi unul dintre mesajele filmului: pentru a putea fi remarcat omul/artistul trebuie să şocheze, să se sacrifice într-un mod cât se poate de violent pentru a putea trece de zidul de blazare al publicului bulimic şi nepăsător.
Ieri seara am descoperit o emisiune foarte mişto pe nume Linia Verde realizată de Dragoş Bucurenci difuzată marţi seara de la 21.20 pe TVR 1. Tema emisiunii era tăierea necontrolată a copacilor în Munţii Bucovinei şi beneficia de prezenţa lui Cătălin Ştefănescu, gazda emisiunii "Garantat 100%".
Am fost impresionat de modul de abordare care îmi amintea oarecum de stilul aparte educativ/demonstrativ al lui Michael Moore: ţăranii locali erau întrebaţi dacă ar fi de acord să li se taie o mănă sau un picior cu drujba, dacă ar vrea să li se extragă plămânii explicând că moartea datorită cancerului la plămâni e mai lentă şi mai dureroasă decât moartea prin tăiere cu drujba.
Ce a mai fost? Păi s-a arătat peisajul dezolant lăsat în urmă de drujbişti, s-a recomandat plantarea de copaci, plasturele cu aşchii de lemn pentru combaterea dependenţei de tăierea copacilor (se putea inaugura termenul de drujbaholic) şi s-a îngropat demonstrativ o drujbă. Sincer cred că emisiunea are rost, chiar dacă nu va acţiona niciodată în sensul educării oamenilor de la ţară, a politicienilor şi a afaceriştilor care fac bani din copaci tăiaţi. Efectul ar putea să fie mai degrabă asupra populaţiei urbane, în special asupra tinerilor. Dar deja nu e rău...
Aveţi mai jos un fragment dintr-o emisiune mai veche dedicată în principal bicicletei (e singurul video cu emisiunea pe care l-am găsit pe YouTube):
Cred că am făcut o fixaţie pentru muzica ţigănească. Probabil mi se trage de la concertul de săptămâna trecută cu Taraf de Haidouks. Organizarea event-ului de la E-Uranus a fost mai mult decât execrabilă ţinând cont că mâncarea haiducească promisă era de fapt o tanti cu un gratar rablagit care făcea mici, grătare şi cârnaţi bavarezi.
Asta nici n-ar fi fost o problemă gravă. Dar era singura care oferea ceva de mâncare iar evenimentul a făcut "full house" ceea ce însemna că era o coadă cât să pierzi jumătate din film pentru micii care oricum se dădeau pe bază de precomenzi şi liste la preţul discreţionar al doamnei în cauză. Noroc cu Trenta Pizza care face livrari oriunde dacă ai mai comandat de la ei, altfel rămâneam flămâzi în frig. Pentru că era un frig de-ţi tremurau toate cele... Să nu mai vorbim de bătura la preţuri de momopol (o cola de jumate' la 5 RON) şi nici de scaunele jegoase pe care puteau măcar să le şteargă cu o cârpă curată înainte de eveniment la preţul de 20 RON biletul!!!! Dar hai să terminăm cu partea proastă şi să trecem la lucrurile frumoase :)
Romain Duris - actorul care a jucat rolul lui Stephane în Gadjo Dilo. Mereu surprinzător în rolurile sale de la "De battre mon coeur s'est arrete" la "Auberge Espagnol", "Arsene Lupin" sau "Les Pupees Russes"
Filmul (Gadjo Dilo) a fost super haios cu francezul pierdut printr-un sat de ţigani muzicanţi din România în căutarea unei cântăreţe mitice (puneţi accentul cum vreţi - e corect în ambele sensuri). Prestaţia actorilor, muzica şi povestea cu iz autentic au fost cât se poate de mişto iar filmul s-a potrivit ca o mănuşă în deschiderea concertului Tarafului de Haidouks care a fost fabulos.
Nu se poate descrie în cuvinte placerea şi măiestria cu care au cântat aceşti virtuozi rapsozi ai sudului românesc. Aţi mai vâzut pe cineva cântând cu un mosor de aţă în loc de arcuş? Cu arcuşul la vioara altuia? Cu vioara la arcuş? Cu vioara după ceafă? Ei bine ei au făcut toate astea şi multe în plus. Incredibil şi deosebiţi. Nu e de mirare că i-au căzut cu tronc până şi lui Johnny Depp. Şi ca să vă delectaţi încă puţin ia ascultaţi o melodie dintr-un alt film a lui Tony Gatlif, Latcho Drom. Cred că o să vă pară interesantă...
Am impresia că am ajuns să scriu cam des necroloage în ultimul timp. Ştiu că în alte ţări la publicaţiile mari există oameni care se ocupă exclusiv cu aşa ceva (vezi personajul lui Jude Law în Closer) dar pe mine începe să mă cam deprime.
Ultima dispariţie care umple ştirile, ziarele şi mintea tuturora: Florian Pittiş. Simt că odată cu el moare o parte din tinereţea mea şi în mod cert o parte din tinereţea generaţiei mele care a trecut de căderea comunismului în acorduri de Pasărea Colibri. Vremuri frumoase, vremuri trecute. Poate a fost cu atât mai bulversantă dispariţia cu cât am constatat acum că fusese născut în aceeaşi zi cu mine.
Oricum în astfel de momente, imaginea noastră despre lume pare sărăcită odată cu pierderea unor personalităţi iconice şi Moţul nu e singurul. Îmi amintesc că am fost foarte impresionat şi de dispariţia lui Radu Anton Roman a cărui existenţă în sine dădea mai multă aromă şi savoare vieţii de zi cu zi, apoi a fost Octavian Paler (născut în aceeaşi zi cu tatăl meu) şi tot recent Adrian Pintea fost coleg de liceu cu părinţii mei. Cavaleri influenţi care defineau România aşa cum o ştiam noi. Cavaleri a căror plecare ne arată că suntem şi noi trecători.
Mare petrecere mare! Să vină tot poporul cu căţel, purcel şi puradel în Rahova la Grădina E-Uranus marti 31 Iulie de la ora 7 seara. De ce?
Păi ca să apuce să mănânce şi gura voastră din specialităţile haiduceşti pregătite de organizatori înainte să înceapă de la ora 21 proiecţia filmului din 1997 a lui Tony Gatlif, Gadjo Dilo, cu Romain Duris (tipul din "Auberge Espagnol" si "De battre mon coeur s'est arrete"), Rona Hartner (sigur o ştiţi din scandalul zvonistic cu Emil Constantinescu) şi o mulţime de rromâni. Filmul e programat în încheierea ciclului "Un ete au cinema".
Ia daţi un clic mai jos dacă aveţi curajul să vedeţi ce v-aşteaptă:
Şi asta nu e totul! De la ora 23 vă aşteaptă un concert extraordinar cu "Taraf de Haidouks" teribilii lăutari de la Clejani care i-au stors lacrimi până şi lui Johnny Depp, care sunt cunoscuţi din Singapore şi Tokio până în Los Angeles sau Paris dar nu şi în Rahova sau Pantelimon. Ia ascultă aici de la băieţii ceva pentru inimioara ta de aur:
Uitaţi de orice prejudecăţi şi veniţi să vă răcoriţi, să măncaţi, să vedeţi şi să ascultaţi numai lucruri ţigăneaşti autentice într-un urban lounge original! "In every soul there's a gipsy!". Taves bahtalo!
Dragilor, dacă nu aveţi nici un plan pentru weekend şi aţi vrea să vedeţi nişte filme documentare interesante într-un cadru inedit faceţi o vizită la Muzeul Ţăranului Român. E unul dintre muzeele cele mai cool de artă populară, cu totul diferit de ce am mai vazut prin ţară şi în plus în acest weekend găzduieşte The Best of Astra Film Festival (a început de ieri dar mai aveţi două zile: 18-19 Mai).
Ceea ce e şi mai interesant e că pe lângă documentare foarte interesante puteţi gusta nenumărate bunătăţi la Clubul Ţăranului Român din incintă, cum ar fi: păstrăvi afumaţi în crengi de brad, o selecţie de brânzeturi tradiţionale (vezi brănză de burduf în scoarţă de copac) şi diverse chestii la grătar aduse de cel mai tare măcelar din Bucureşti.
Totul garnisit auditiv de Hegeduşii din Bihor care o să vă cânte la celebrele vioare cu goarna, aşa numitele highieghie (imposibil de transcris fonetic). Ia ascultaţi o ţârucă să ştiţi despre ce e vorba:
Iaca şi programul filmelor pe azi şi mâine:
18 MAI SALA HORIA BERNEA, de la ora 17.00
COPII CARTIERULUI-DORMITOR (TO: Street Punk Moscow) Rusia/Germania, 2005, DVCAM, 35 min. Regia: Korinna Krauss, Janna Ji Wonders
Filmul observă un grup de tineri punk dintr-un cartier mărginaş de blocuri al Moscovei. Copiii cartierului dormitor nu au cum să se conformeze aşteptărilor adulţilor. Trăiesc suspendaţi între ziua de ieri şi cea de mîine. Deviza lor este “Îmbată-te! Distrează-te! Tunde-te punk şi vei înţelege ce contează cu adevărat.”
UN NOU ELDORADO (TO: Új Eldorádó; New Eldorado) Ungaria, 2004, DVCAM, 76 min. Regia: Tibor Kocsis
Un sat cu case vechi de secole. Un sat unde oamenii îşi preţuiesc pământul, biserica şi străbunii. Un sat înconjurat de munţi care ascund tone de aur şi argint. Datorită zăcămintelor de metale preţioase, Roşia Montană a fost “curtată” de corporaţii internaţionale ale industriei extractive. Roşia Montană Gold Corporation, o companie româno-canadiană, vrea să deschidă aici o mină de aur. Oamenii ar trebui strămutaţi într-o aşezare nouă cu case moderne. Aurul şi argintul se vor găsi din belşug în acest nou Eldorado. Aproximativ 800 de hectare de teren vor fi acoperite de deşeuri contaminate cu cianuri, dar ar urma să se construiască un dig care să oprească poluarea zonei. Iar satul Roşia Montană, cu casele sale vechi de secole, va dispărea.
O ZI ÎN REPUBLICA POPULARĂ POLONĂ (TO: One Day in People’s Poland) Polonia, 2005, BETCAM SP, 58 Regia: Maciej J. Drygas
O zi în Republica Populară Polonă este povestea unei zile obişnuite din viaţa unor oameni obişnuiţi, din Polonia comunistă. După trei ani de cercetări prin materialele de arhivă din perioada comunistă, autorul s-a oprit asupra zilei de 27 octombrie 1962, o zi ca oricare alta, fără vreun eveniment ieşit din comun. Totuşi, fiecare fragment dezvăluie aspecte memorabile despre absurdităţile acelor vremuri. Montajul combină filmări de arhivă cu scrisori şi documente oficiale. Cei care au trecut prin comunism vor rememora multe din viaţa lor de atunci. Pentru mai tinerii spectatori, filmul oferă o privire asupra unei perioade pe care nu o cunosc şi nu o înţeleg.
LA DRUM România, 1997, BETACAM SP, 45 min. Regia: Dumitru Budrala
Ciobanii din Carpaţi pleacă în fiecare iarnă în transhumanţă, la mii de kilometri depărtare de casă, în căutarea ierbii. Acest “drum al oilor” este oarecum asemănător cu “Drumul mătăsii” sau cu “Drumul sării”. În martie 1997, stăpînul unei turme a fost jefuit şi asasinat într-o pădure. Fiul său cel mic îi găseşte trupul după şapte zile de căutare. Mai mult decît reconstituirea unei crime, filmul prezintă viaţa ciobanilor transhumanţi din sudul Transilvaniei. În cele şapte luni de drum, ciobanii sunt confruntaţi zi de zi cu întîmplări neaşteptate şi obligaţi să parcurgă cîte 25-50 km zilnic, să doarmă sub cerul liber şi să înfrunte vremea şi răutatea oamenilor.
19 MAI CURTEA INTERIOARA A MTR, de la ora 21.00
ULTIMII ŢĂRANI - NEVASTA CEA BUNĂ (TO: The Last Peasants – A Good Wife) Anglia, 2003, 49 min. Regia: Angus Macqueen
Seria în trei parti realizata de Angus Macqueen urmareste destinul a trei familii de români, a caror viata e marcata de realitatiile emigrarii. Satul Budesti din Maramures reprezinta o lume a trecutului, cu carute trase de cai si cu oameni care traiesc în vechile lor credinte. Tinerii din sat, care nu vad nimic romantic într-o asemenea existenta, si-au îndreptat privirile catre Occident. La Budesti, fiecare familie are pe cineva plecat ilegal la munca în strainatate. A Good Wife (Nevasta cea buna) prezinta efectele emigrarii asupra comunitatii locale. Observational, atent si impresionant, filmul evidentiaza schimbarile petrecute în comunitatile rurale ca urmare a caderii comunismului si a deschiderii catre Occident. În Ultimii tarani vedem agonia culturii rurale, care a supravietuit celor doua razboaie mondiale si unei jumatati de secol de comunism, iar acum e pe cale sa dispara dupa numai zece ani de democratie.
BLESTEMUL ARICIULUI România, 2004, DVCAM, 92 min. Regia: Dumitru Budrala
“Ţineam la măgarul meu mai mult decât la bărbat sau la copii. Dar acum a murit. De-aş avea acum un măgar, aş trăi ca un parlamentar”, spune Turica, unul dintre personajele filmului. Ea şi rudele sale colindă din sat în sat, cărând legături imense de mături şi coşuri făcute de mână, pe care încearcă să le dea pe mâncare. Regizorul însoţeşte familia de ţigani în călătoriile pe timp de iarnă. În stil ciné-vérité, filmul trece dincolo de stereotipii. Vedem oameni adevăraţi, care au de-a face cu situaţii absurde sau tragicomice în viaţa de zi cu zi. Un film care duce spectatorul într-o lume a cărei existenţă este aproape de neconceput pentru cei mai mulţi dintre noi.
BELOVY Rusia, b/w, 1993 Regia: Victor Kossakovski
Un drum prafuit de tara, multa vodca si ceai, bai de abur rusesti, vaci si cîini. Kossakovski ne conduce în lumea familiei Belov. Ana Feodorovna, de doua ori vaduva, regreta si acum ca nu s-a maritat cu marea iubire a vietii ei. Mihail, fratele Anei, îsi petrece zilele între bautura, înjuraturi adresate surorii lui si consideratii filozofice asupra marilor probleme ale omenirii. Mai sunt doi frati, care vin din cînd în cînd în vizita. “N-ar trebui sa ne filmezi” spune unul dintre fratii Belov. “N-avem nimic deosebit. Suntem doar niste oameni obisnuiti, care îsi duc viata acolo unde începe rîul”. Si totusi, Kossakovski i-a filmat, pentru a spune si altora, povestea necazurilor si bucuriilor unei familii dintr-un sat îndepartat al Rusiei. Filmul Familia Belov, considerat o capodopera a documentarului post-sovietic, a fost produs la renumitul Studio de film documentar din Sankt Petersburg, a fost prezentat la cele mai prestigioase festivaluri din lume si majoritatea institutelor si academiilor de film din Europa l-au inclus în programa obligatorie de studiu.
Cam asta ar fi fraţilor. Mergeţi de vedeţi, gustaţi şi ascultaţi :)
Cred că unul din atuurile cele mai importante este lumea Harry Potter în sine. Ideea seducătoare că în paralel cu lumea normală, poate uneori tristă, plictisitoare sau stresantă, ar putea exista o lume paralelă, o lume underground în care trăiesc vrăjitori şi vrăjitoare cu legile lor, cu familiile lor, cu ierarhia lor, cu şcolile şi ziarele lor. 
Magică e şi povestea succesului lui Joanne Kahleen Rowling care a vrăjit lumea cu o poveste schiţată pe trenul de la Manchester la Londra. I se reproşează marketing-ul excesiv, vâlva din jurul cărţilor, filmele cu buget ridicat şi faptul că a ajuns un fenomen de masă dar până la urmă succesul brandului Harry Potter e meritul ei. Cărţile, care bat oricând ecranizările prin naturaleţe, complexitate şi frumuseţea detaliilor, au fost un succes de public instant şi acest lucru a determinat pornirea maşinăriei publicitate care duce într-adevăr la o suprasaturare. Sincer cred că este admirabil faptul că J.K. Rowling a fost capabilă să-şi păstreze capul pe umeri şi să continue să scrie chiar foarte bine (volumul 7 e un exemplu edificator în acest sens) în condiţiile presiunii crescânde a presei, a fanilor, a editurilor şi a caselor de producţie. 
