Trilogia răzbunării

Prima dată am auzit de Park Chan-wook din Re:Publik. Era prezentat într-un de la A la Z şi recunosc că m-a tentat încă de atunci să-i caut filmele dar nu stiam de unde sa încep... Finally am dat peste Old Boy (partea a doua a trilogiei) şi mult mai tarziu de cele două "simpatii" care îl înconjoară, ca o scoică protectoare perla ei: Sympathy for Mr. Vengeance (primul film al trilogiei) şi Sympathy for Lady Vengeance (al treilea film).

Deşi foarte diferite, cele 3 filme conţin câteva teme comune. Pe lângă evidenta răzbunare, toate cele 3 filme sunt construite în jurul unei răpiri sau a mai multora, în toate răzbunarea este legată de copii (de regulă cauze declanşatoare dar uneori instrumente ale răzbunării) şi în toate, personajele îmbină traume fizice cu traume psihice şi sunt extrem de ambigue din punct de vedere moral. Practic nici unul dintre personajele cheie nu e este cu totul negativ sau cu totul pozitiv acestea împletind uneori grotesc bunătatea naivă cu violenţa extremă. Dar hai să le luăm la rând (deşi, cum vă spuneam, eu le-am văzut într-o maximă dezordine: întâi nr.2, apoi nr.3 şi în final nr.1).

Trilogia răzbunării debutează cu Sympathy for Mr. Vengeance (2002), despre care aş spune ca e unul dintre cele mai bune din serie daca nu ar fi toate deosebit de bune. Sincer să fiu începutul filmului m-a dus cu gândul la Dancer în the Dark. Ryu, personajul principal este surdo-mut şi trăieşte într-o lume a lui şi a tăcerii similară lumii întunericului lui Selma. Tot ca şi Selma are veleităţi artistice dar e obligat de starea lui să lucreze într-o uzină. Ambii strâng bani pentru operaţia unei persoane dragi şi este prezentă până şi muzica industrială sacadată a uzinei, atât de importantă în Dancer in the Dark, aici inaccesibilă lui Ryu. Şi am putea merge mai departe... ambii sunt înşelaţi de oameni fără scrupule, etc.

Dar Park Chan-wook nu e Lars von Trier. Ryu cel cu părul verde e departe de Selma cea cuminte şi lucrurile o iau razna. Împreună cu prietena lui militantă de extremă stângă ("Moarte capitaliştilor", "Jos imperialismul american"...) se hotăreşte, destul de greu e drept, să răpească fetiţa unui manager de intreprindere pentru a plăti din răscumpărare operaţia de rinichi a surorii sale. Deşi totul pare în regulă la început, la un moment dat totul este dat peste cap şi începe o cursă de neoprit, răzbunarea şi violenţa născând mai multă răzbunare şi mai multă violenţă până la tragicul final hamletian.

Al doilea film, Old Boy (câştigătorul marelui premiu la Festivalul de Film de la Cannes în 2004) continuă linia deschisă de Mr. Vengeance şi ni-l prezintă pe personajul principal Oh Dae-su (un Choi Min-sik fantastic în acest rol) ţinând un om atârnat de propria cravată pe acoperişul unui bloc şi obligându-l să-i asculte povestea. O poveste bizară din nou. Un om (Oh Dae-su) este răpit imediat ce fusese eliberat pe cauţiune din arestul poliţiei după o beţie cruntă chiar înainte de a pleca spre casă de ziua fetiţei lui. Timp de 15 ani este ţinut prizonier într-o cameră având ca singur contact cu lumea exterioară televizorul. Află de la ştiri că soţia lui a fost răpită apoi ucisă şi că el este suspectul principal. Recluziunea se termină la fel de brusc cum începuse. Oh Dae-su se trezeşte pe un acoperiş cu haine impecabile şi un telefon mobil. Un acoperiş de pe care un om vrea să-şi curme viaţa... Dar filmul e abia la început pentru că Oh Dae-su ar vrea să afle de ce i s-au întâmplat tocmai lui toate acestea.

Al treilea film, Sympathy for Lady Vengeance (2005), are o uşoară alură de Kill Bill. Eroina (Lee Geum-ja - jucată excepţional de Lee Young Ae) revenită după mulţi ani cu mintea la răzbunare aminteşte mult de mireasa însângerată a lui Tarantino deşi aici sângele curge într-adevăr în valuri... Până şi modul în care sunt prezentate fostele colege de celulă ale lui Lee Geum-ja aminteşte de prezentările tarantiniene. Răzbunarea finală pe Bill-ul (Mr. Baek - din nou Choi Min-sik) lui Park Chan-wook este de data aceasta una concluzivă, colectivă, finală, o execuţie precisă şi parcă fără emoţii. Traumele sunt vechi dar păcătosul nu poate pleca nepedepsit. Finalul aduce în sfârşit liniştea odată cu căderea zăpezii care purifică sau măcar acoperă mizeriile şi durerile vieţii cu o plapumă moale şi pufoasă de uitare. Cum spunea la un moment dat Lee Geum-ja: "Everything should be beautiful".

Trei filme frumoase, violente, pe alocuri poetice, dureroase şi triste. Vi le recomand călduros.